O “naţională” care s-a născut acum 18 ani e pe locul 21 în lume şi debutează la Mondial: favorita amărăciunii mele.

Ne-am obişnuit să umplem camera bucuriilor cu alte personaje. Incinta rămîne intactă, ai noştri s-au smuls de-acolo şi nu dau semne să se întoarcă. Dar fotbalul curge, spre camera nostalgiei în care se fabrică amintiri împingem la patru ani cîte o altă reprezentativă. De fapt, ne înghesuim amărăciune sub tricourile altora. Şi privim.

În noiembrie 1995, Bosnia-Herţegovina pierdea la debutul ca “naţională”, 0-2 cu Albania. N-a erupt din neant, în echipa Iugoslaviei clocotise sîngele lui Susici şi Bazdarevici, fotbalul din Mostar şi Sarajevo a fost viu indiferent de certitudinile efemere ale hărţilor. După aproape două decenii, Bosnia ajunge în premieră la un Campionat Mondial. Şi ceva din structura, aerul şi ţinuta ei mă duce cu gîndul la “tricolorii” din ‘94.

Fireşte, ne despart multe. Dar vestiarul de la Cardiff se regăseşte în atmosfera celui bosniac de azi. O reprezentativă formată aproape exclusiv din stranieri sclipitori, care încheagă la intonarea imnului un atlas valoros de campionate: Serie A, Premier League, Bundesliga, primele ligi din Belgia, Turcia, Rusia şi Elveţia. Dar ce era Divizia noastră A în 1993?

E o bărbăţie devenită aproape prejudecată, dar mai cu seamă un fioros sentiment de îndîrjire constructivă pe umerii lui Dzeko, Ibisevici, Salihovici, Misimovici şi Pjanici. Contorsionate, portretele în aquaforte ale lui Hagi şi Dorinel. Şi mă mai cucereşte tocmai curiozitatea: cum de-a reuşit o ţară cu nici 4 milioane de oameni să crească treptat şi frumos în fotbalul acesta? Cum de-am putut, cu o populaţie de patru ori şi ceva mai mare, să ne drogăm lent şi să ne mistuim sigur?

Primul meci al Bosniei după independenţă n-a fost înfrîngerea cu Albania din ‘95, ci un 3-1 la Teheran cu Iranul în ‘93, meci nerecunosc