În lipsa şezătorilor de altădată, o şedere neaşteptată şi nedorită în spital face totuşi bine la psihic. N-o fi ca la psiholog, dar să te-ntâlneşti cu femei din tot judeţul într-un singur salon de spital e mult mai mult decât orice terapie în grup. După nici o zi, se ştie totul despre familia fiecăreia, care nepot a venit în vizită, care nu şi de ce, istoric de boală, istoric al relaţiilor etc. etc. Cum nu toate saloanele spitalului slătinean au televizoare, timpul trece mai repede aşa, bârfind.

Duminică-seara, discuţie pornită, Dumnezeu îşi mai aminteşte de la ce, despre conduita preoţilor. „Avem noi un popă, te rezolvă imediat! Spovedeşte repede-repede, trece, după, la-mpărtăşit, nici nu ştii de ce-ai venit!”, îşi povesteşte experienţele una dintre paciente. „E, pe mine m-ar fi împărtăşit înainte să mă spovedească, dacă nu-i spuneam!”, se plânge altă bunicuţă. „Ce, domn’e, le mai stă gândul la ce au de făcut?! Le stă gândul la bani!”, continuă discuţia. „Acu’, la noi, pe lângă contribuţie, a venit cu câte-un kil de lumânări pentru fiecare casă. Patru sute de mii, obligatoriu, că ai, că n-ai nevoie. Astea ţi le aduce acasă, plus că-n biserică nu te mai primeşte demult cu alte lumânări. Toate să le cumperi de la ei! Nici cu tămâie nu mai ai voie, să miroase a tămâie. Că nu mai miroase bine, trebuie să cumperi smirnă! Cică nu de la ei, le bagă şi lor pă gât ăi mari!”. „Maică, ce-a ajuns biserica asta...! Nu ne mai e frică, nu mai e ruşine?!”, tot încerca una dintre interlocutoare să le aducă pe vorbăreţe la cele sfinte. „Ce ruşine, când popa-l nostru a făcut copil cu o fată mare?! Au născut şi aia şi prioteasa odată. S-a făcut scandal, că să-l dea afară, că se spunea că ăsta şi cu ceata lui de beţivi se strânseseră în biserică să vadă filme d-alea, dar s-a făcut gălăgie şi el a rămas cu biserica. Şi-aici e tot cu pile şi cu alea. Dacă dai, nu te clati