Cînd jurnaliştii noştri găsesc timp să se ocupe şi de situaţia Opoziţiei în 2013 (cînd Traian Băsescu şi Victor Ponta se odihnesc pentru a relua cu şi mai mare tărie conflagraţia verbală), consideraţiile devenite deja loc comun se referă la fărîmiţarea Opoziţiei.
Imediat, în ordine intelectuală, vine constatarea că Opoziţiei îi lipseşte un Lider care s-o unească, sugerîndu-se, cînd nu se spune de-a dreptul, că Mult Aşteptatul Unificator e Traian Băsescu.
Dincolo de adevărul de profunzime că unificarea Opoziţiei e un proces organic, desfăşurat după legi proprii, şi care poate fi cel mult accelerat de un Lider, în nici un caz forţat, se impune a preciza că Fărîmiţarea Opoziţiei nu e o noutate în Istoria României.
Un moment asemănător îl putem remarca în 1924, în plină Guvernare autoritară Ionel Brătianu.
Brăila, duminică, 2 noiembrie 1924.
Liderul Partidului Naţional Român, Iuliu Maniu, ia cuvîntul la marea întrunire populară organizată de partid în acest oraş.
Pentru a-i înţelege un paragraf din discurs – cel consacrat situaţiei din Opoziţie – trebuie neapărat să vedem care era situaţia Opoziţiei în noiembrie 1924.
Alegerile parlamentare din 5-7 martie 1922, zise şi pentru Adunarea Constituantă, aduc cu ele victoria copleşitoare a PNL: 222 de mandate în Parlament, în timp ce Opoziţia are 120 de locuri. Mult mai grav, Opoziţia Parlamentară e divizată:
Partidul Ţărănesc, al lui Ion Mihalache: 40 de locuri; Partidul Naţional Român, al lui Iuliu Maniu: 26 de locuri; Partidul Ţărănesc din Basarabia: 22 de locuri; Partidul Democrat al Unirii: 15; Partidul Poporului, al lui Alexandru Averescu şi Octavian Goga: 13; Partidul Naţionalist-Democrat, al lui N. Iorga şi C. Argetoianu: 13; Uniunea Maghiară: 3 locuri; Federaţia Partidelor Socialiste: 1 loc.
Aceste partide şi partiduleţe nu reuşesc să se uneasc
