La fila a saptea dintr-un jurnal neconventional al judetului Vaslui, deschis în 2013, anul în care americanii au cãlcat cu bocancii murdari pe pãmânt românesc, va rãmâne scrisã pentru totdeauna o poveste adevãratã, despre eroi – sute de eroi, care au mai încercat, încã o datã, sã scape tara de primejdia pustiirii. Nici frigul, nici vântul pãtrunzãtor si nici mãcar gândul cã jandarmii lovesc fãrã milã, nu i-a oprit pe oameni din drumul lor, cãtre locul în care sonda ticãloasã s-ar putea scufunda în inima pãmântului natal, ca s-o zdrobeascã. Pe câmpul Silistei, lângã troita adusã de preotii de la Mãnãstirea “Petru Vodã” din Neamt, s-au adunat, ca sã îsi strige durerea, cei din urmã curajosi, potrivnici acestor gaze de sist, ce vor batjocori pãmântul românesc. Au fost loviti de jandarmi, pusi la pãmânt, hãituti si suiti în dube, dar cum au putut, au strigat tare sã rãsune tara: “România, e tara noastrã! Si, niciodatã, niciodatã, ei n-o s-o otrãveascã!”
“Jandarmul Cain”
Cât de hain sã fii la inimã, sã nu îti pese de bãtrânii aceia sprijiniti în cârje, veniti lângã nepotii lor, sã îsi apere pãmântul?! Cât de putin sã îti iubesti tara în care te-ai nãscut, ca tu, jandarm angajat de statul român, sã sari cu bastonul la fratii tãi, ca sã aperi “reduta” americanã, oricum impasibilã la orice sentiment, la orice interes românesc?! “Jandarmeria apãrã hotia”, striga Costel si Cristina, tanti Maria si nenea Costicã din Pungesti, rãzbãtând prin frigul pãtrunzãtor, spre gardurile Chevronului. Zîna e acolo, Ticu la fel, si a venit si Paul Iurea, ba chiar si Oreste Teodorescu a ajuns la Pungesti! Multimea de localnici din Pungesti prinde curaj si simte cã nu e singurã, în fata puhoiului de jandarmi, care îi înconjoarã. Strigãtul lor si crezul cã lupta lor conteazã, i-a adunat împreunã si i-a transformat într-o fortã. Când s-au decis sã zdrobeascã gardurile
