Au trebuit să treacă mulţi ani după Revoluţia din 1989 ca şi pe la noi să devină „en vogue“ termenul de stand-up comedy. Primul spectacol de acest gen pe care am avut ocazia să-l vizionez cu ani buni în urmă, tocmai la Bucureşti, a fost cât se poate de interesant. După cum era şi normal, în branşă şi-au făcut apariţia o sumedenie de indivizi mai mult sau mai puţin talentaţi, care au clădit mişcarea stand–up comedy. Desigur, glumele acestora nu au cum să fie cele pe care unii dintre noi le-am devorat pe nerăsuflate în faţa unui televizor alb – negru în cadrul programului de Revelion.

E şi normal, vremurile s-au schimbat, la fel şi temele pe care poţi face poante. E oarecum logic ca asemenea spectacole să se concentreze pe sex. Cu eventuale variaţii către droguri, unguri, moldoveni, piţipoance şi tot ceea ce face furori prin mass – media românești. Încet, încet publicul a prins „gustul“ noului val de comedie, iar show-urile de acest gen au devenit foarte populare. Nu doar pe la TV sau radio, ci şi în săli. Ceea ce nu găsesc eu deloc amuzant la aceste show-uri este predilecţia majorităţii comedianţilor de pe la noi de a înjura la fiecare minut. Aşa, ca o mitralieră. Nu fac parte din categoria oamenilor care sunt deranjaţi de limbajul vulgar, dar această inundaţie de „porcoşanii“ nu face cinste show-ului în sine. După cum îmi explica un cunoscut maestru al acestei bresle, mulţi comici folosesc acest limbaj al străzii din simplul motiv că „aşa“ reuşesc să emane bună–dispoziţie. Hohote. Distracţie. Nu vreau să generalizez, căci şi pe la noi există oameni care practică umorul inteligent. Cel care cu sau fără cuvinte obscene te pune niţel pe gânduri, ca să înţelegi poanta. Doar că procentul umorului „pentru tot neamul“ tinde să sufoce spectacolele cu dume mişto. Dar, după cum spunea un maestru al vorbelor de duh, „secretul fericirii este să fii recunoscător şi să t