Se împlinesc, în această lună, 24 de ani de când am început să ne despărţim de economia de comandă şi să tăiem drum către economia de piaţă. Aproape un sfert de veac. În tot acest timp, treptat, am dat piept cu realităţi noi. Şi am învăţat noţiuni noi. Sau noţiuni vechi, proprii economiei de comandă, au căpătat un conţinut nou. Noţiunea de piaţă, bunăoară, şi-a pierdut în bună parte vechile înţelesuri. Şi totuşi, adeseori piaţa e redusă la un “ţarc”: locul de unde cumpărăm pepeni, roşii, brânză. Cu alte cuvinte, locul unde “facem piaţa”.
O astfel de înţelegere, pot spune că arhaică, a unui cuvânt care a pătruns violent în viaţa noastră e o dovadă că merită să discutăm ceva mai pe larg despre piaţă. Şi despre bani, desigur. Fiindcă banii sunt strâns legaţi de piaţă. După ’89, populaţia a simţit din plin gustul amar al medicamentelor administrate în căutarea unui nou echilibru: preţurile au explodat şi inflaţia şi-a căputat mereu noi culoare prin care să acţioneze pentru a ne goli buzunarele. Prea greu am învăţat că avem o singură şansă: să luăm în serios economia de piaţă.
În toată lumea, economiştii moderni şi-au întors privirile către străvechea agora, spre a imprima un nou conţinut noţiunii de piaţă. E un fapt cu semnificaţii adânci. Agora, în Grecia Antică, era centrul sacru al vieţii publice: aici se desfăşurau întâlnirile democratice şi tot aici se înghesuiau tarabele negustorilor. Ca un mesaj pentru viitorime privind asocierea economiei de piaţă cu democraţia.
Să mai reţinem că la Atena - inima strălucitei civilizaţii greceşti -, pe străzile ce duceau către agora se găseau vase mari cu apă. O celebră echipă de savanţi francezi, ce s-a aplecat asupra acestei realităţi, notează că acele vase erau aşezate la intrarea în agora “pentru purificare rituală, întocmai ca la intrarea într-un sanctuar”.
Sub această p
