Româncele i-au făcut adesea să visese pe francezi. A fost chiar o epocă de aur a idilelor, prestigiul uniformei ofiţerilor francezi care se plimbau pe străzile Bucureştiului, după Primul Război Mondial şi în ajunul creării României Mari, făcând pe frumoasele romance să-şi întoarcă privirile după ei.

Generalul Berthelot, celibatar convins, dar cu multe „slabiciuni“ în inimă, era departe de a fi insensibil la farmecele lor, găsind motive să-şi prelungească şederea.

Atracţia irezistibilă a româncelor n-ar fi trebuit să fie o surpriză pentru francezii prezenţi în România în anii ’20, dacă ar fi consultat raportul unei conferinţe cu titlul „Studiu asupra României“, ţinută cu câţiva ani înainte, în perioadă numită Belle Epoque în Franţa. Numită astfel în 22 mai 1903, în cadrul Şcolii de Înalte Studii, în sala Societăţii de Geografie Comercială din Paris, de către un cunoscător entuziast, doritor să-şi convingă auditorii cu privire la interesul de a susţine tânără monarhie românească.

Elvira Popescu (Elvire Popesco în franceză), una din marile doamne ale scenei franceze.

Astăzi, în epoca Internetului şi a Facebook-ului, portretul făcut româncelor „din înaltă societate a secolului XX, cum se spune în Franţa, bineînţeles“ te face mai degrabă să râzi. Dar nuanţa sa desuetă îl face savuros şi, până la urmă, aparţine istoriei. Iată textul găsit în arhive, graţie unui fost ministru al lui Jacques Chirac, Michel Roussin, care, tânăr ofiţer, studiind română la prestigioasa şcoală de limbi orientale din Paris, a trăit în Bucureşti în anii ’70 şi, bineînţeles, s-a îndrăgostit iremediabil de o româncă.

„Într-un cuvânt, este rafinată!“

„Cu păr lung, negru, ochi arzători, dinţi albi şi tenul mat, românca prezintă o atracţie irezistibilă. Are graţia şi frumuseţea unei parizience, cu ceva în plus, un nu ştiu ce exotic şi tulb