Vrancea devine tot mai nervoasă. Cutremurele ei, încă mici şi perfide, se ţin lanţ ca o dojană continuă. Vorba părintelui Dănilă, din Vrâncioaia, om aprig şi hotărât, dincolo de glasul lui blând: „Le-am spus: pocăiţi-vă, măi! Că nu ştii ce-o fi mâine. Se apropie funia...” spune râzând cu poftă, cu toată gura. „Dar ăştialalţi le spun, ca diavolul: nu vine sfârşitu’ chiar acum. Mai făceţi-vă de cap!”. Vrâncioaia, între două-trei cutremure Am ajuns la Vrâncioaia între două cutremure. De fapt, trei: unul peste noapte, altul înainte de prânz, şi al treilea, după ce plecasem spre Focşani, în lăsatul serii. M-am dus să văd ce spun oamenii, dacă li s-au mai întâmplat atâtea cutremure, unul după altul, cum le suportă nervii, casele, satul. Dacă se roagă la Dumnezeu să-i cruţe, cum stau cu depresiile şi, mai ales, cum e să trăieşti, zilnic, moţ în „vârful” cutremurului, în „epicentru” cum ar veni; să simţi undele că te gâdilă la tălpi. „Care cutremur?!”, îmi răspunde, întrebându-mă, un bărbat de vreo 70 de ani, după ce m-a însoţit cu privirea ţintă, ca să vadă dacă nu cumva sunt „ăla” cu pensia. „Păi, zice la radio că a mai fost un cutremur, azi noapte”, zic. „E, azi noapte! Acu’ a fost, când ai venit mata. Te-ai întâlnit cu el pe drum!”, îmi spune omul, cu sprâncenele coborâte spre albul ochilor, fără să zâmbească. Scuipă o sămânţă, într-o parte, şi îşi întoarce, iar, privirea în josul drumului, de unde aşteaptă să-i vină norocul. „Dar cum e? Cum simţiţi aici, când e cutremur?!”, insist eu. Omul întoarce capul, încet, fără grabă, şi mă priveşte, iar, printre sprâncene, infinit de calm. „Care cutremur?!”. Pe ăsta nu-l simţirăm... O stradă mai sus, câţiva bătrâni vorbesc în faţa porţii. Mă gândesc că discută despre cutremur, cum se face la noi, acasă, în faţă scării, după eveniment, când se dezbate seismul de ieri, de alaltăieri, de toată săptămâna, luna şi tot anul. Despre cut