Oameni bătuţi, amendaţi sau ridicaţi de Jandarmerie şi instituirea zonei speciale de siguranţă la Pungeşti sunt lucruri care nu prea aduc cu imaginea unei victorii. Şi, totuşi, e vorba de o victorie. Nu a lui Ponta, Stroe ori Chevron, ci a societăţii civile. Oricât de paradoxal sună afirmaţia. Pentru asta e suficient să facem un calcul simplu. Pungeşti e o comună cu ceva mai mult de 3.000 de locuitori, dar rezistenţa a pornit, pe 14 octombrie 2013, de la aproximativ 150 dintre aceştia, care s-au opus pătrunderii utilajelor Chevron. După aproape două luni de rezistenţă, localnicilor alăturându-li-se cetăţeni români din întreaga ţară, conflictul e departe de a fi încheiat şi soluţionat. Dimpotrivă, instituirea zonei speciale de siguranţă arată că, de fapt, conflictul s-a escaladat.

Există un mit (la nivelul mentalităţilor publice) legat puterea irezistibilă a marilor companii susţinute cointeresat şi abuziv de reprezentanţii statului. Dar ceea ce s-a întâmplat la Pungeşti demonstrează exact contrariul. În ciuda disproporţiei uriaşe de resurse (financiare, tehnice, forţe mobilizate etc.), după două luni de confruntări situaţia e departe de a fi normalizată. Pot să susţină Chevron şi celelalte companii care vizează resursele României, cu tot sprijinul iresponsabil primit din partea forţelor miliţieneşti, un război de lungă durată? Răspunsul este unul negativ. Oricât de mari ar fi resursele financiare pe care Chevron and Co le au la dispoziţie pentru a demara astfel de operaţiuni, tot vor fi insuficiente pentru a purta astfel de bătălii pentru fiecare sat şi fiecare sondă pe care vor să o pună în funcţiune. Guvernanţii îi mai pot susţine într-o asemenea măsură (cum au făcut-o la Pungeşti) maxim două-trei luni, până la apropierea alegerilor euro-parlamentare, urmate apoi de cele prezidenţiale. Costurile financiare şi de imagine (cu efecte, de asemenea, financiare