„Nicăieri nu-i ca acasă”…

Spectacolele transmise în direct şi în reluare cu ocazia zilei de 1 Decembrie reuşesc să alcătuiască un portret fidel al colectivului ţării noastre. Sigur că nu puteam rata minunăţiile împărtăşite de mass media cu ocazia acestui eveniment îmbucurător, căci şi prin venele mele curge un strop de melasă românească, şi eu mă simt legată de munţi şi văi, istorie şi alte clişee pe care refuz să le mai enumăr. Din aceste motive am hotărât ca pe 1 decembrie să spun un „nu ” hotărât culturii şi m-am aruncat de bunăvoie în lagărul plictiselii şi al stupidităţii care se repetă cu sfinţenie în fiecare an, ca orice altă greşeală din care nu suntem capabili să învăţăm ceva.

Ceea ce m-a impresionat în primă instanță a fost faptul că m-am putut delecta cu tot felul de dansuri tradiţionale turceşti, ruseşti, macedonesti şi ţigăneşti. Cred că o metaforă mai potrivită nu se putea inventa pentru a ne descrie neamul. Şi nu, nu mă refer la complexitate când spun asta. La un moment dat au apărut şi călușarii, timizi, într-un colţ de parc. Sute de spectatori zgribuliţi dârdâiau în aer liber, zgâindu-se la fenomenul artistic lălăit sau ţopăit, după caz. Oamenii se uitau urât, băteau pasul pe loc, aşa cum fac ei de obicei, dar nu se dădeau duşi, cu toate că aşa erau. De ce? Pentru că tot ceea ce li se oferea era gratis, desigur. Şi deoarce calul de dar nu se caută la dinţi. E ziua României? Lasă fițele, stai acolo şi tremură! Strămoşii tăi au luptat pentru ca tu să dârdâi într-o Românie întreagă şi independentă.

Azi nu mai eşti supus niciunui imperiu, aşa că ai voie să îţi clănţăni dinţii pe tot felul de țopăite şi învârtite, care mai de care mai neghioabe, dar tradiţionale. Desigur, poate că azi, liber fiind, ai momente în care te rogi la Dumnezeu să ne mai anexeze şi pe noi cineva, că prea suntem vai de capul nostru. Sigur că din pricina mândrie