Secolul al XIX-lea este cunoscut în istoriografie drept secolul revoluțiilor și al liberalismului; a fost un secol care a adus foarte mari schimbări – politice, sociale și culturale – în lumea europeană. Se cunoaște, în general, evoluția marilor state europene în această perioadă, însă se discută mai puțin despre un actor politic important care, deși pierduse de multă vreme poziția preeminentă pe care o avusese cândva în Europa, avea încă puterea de a influența milioane de actori politici individuali. Vorbim, desigur, despre Papalitate. Care a fost atitudinea Sfântului Scaun față de marile schimbări ale secolului XIX și cum a înțeles Papalitatea să reacționeze la acestea? Cum a pendulat Papalitatea între conservatorismul său înnăscut și presiunile lumii moderne? În 1831, așadar la un an după mișcările revoluționare din Franța, Belgia și Polonia, începe pontificatul lui Grigore al XVI-lea, considerat astăzi cel mai intransigent papă al secolului XIX. Caracterul său ultraconservator a făcut ca Papalitatea să adopte o poziție fermă împotriva mișcărilor democratice și reformatoare Statele Pontificale și Europa. Apoi, succesorul său, Pius al IX-lea (1846-1872 – cel mai lung pontificat din istoria Bisericii Catolice), debutează cu o reputație mai bună decât Grigore, fiind considerat mai liberal. Dacă, inițial, Pius IX a fost într-adevăr mai deschis față de mișcările epocii, situația din Italia îl va forța să-și schimbe atitudinea și să adopte o politică mai conservatoare. Pius al IX-lea, între liberalism și conservatorism Imediat după alegerea sa ca Papă, Pius IX ia măsuri pentru modernizarea administrației statelor pontificale, introducând o Constituție. Mai mult decât atât, el părea a fi favorabil ideii unității statelor italiene. Ce determină, așadar, schimbarea atitudinii sale? În epocă, se remarcă ambițiile Piemontului, sub conducerea Regelui Carol Albert, de