Fostul lider sud-african a murit, dar urmele sale sînt de neşters. În memorii sau atitudini

În 1995, aveam 19 ani. Cu greu începusem să mă descopăr pe mine, cu atît mai puţin pe Nelson Mandela. Ştiam că într-o altă parte de lume, departe rău şi ciudată, nesigură şi nedreaptă, cineva se întorsese de ceva vreme ca să facă bine. Era peste tot, la televizor, bătrînul acesta de culoare, laureat de premiu Nobel pentru pace. Uitîndu-mă la el şi la recenta - pe atunci - experienţă românească din decembrie 1989, simţeam că alţii ar trebui să se simtă norocoşi că au un astfel de lider.

Nelson Mandela a crezut în sport. Evident însă, la misiunea pe care o ducea în spate, Mandela trebuia să creadă în cît mai multe lucruri. Trebuia să se prindă în cît mai multe cîrlige pentru a reuşi. Uneori prin rugby şi prin box faci mai uşor pace decît cu instrumente consacrate, precum diplomaţia clasică şi expunerea exagerată.

După gestul simbolic de la finala Cupei Mondiale de rugby din 1995, cînd el i-a iertat pe Afrikaans, iar albii l-au adoptat pe el în mod public, pe stadion, lumea a ţinut să şoptească, oarecum pe la colţuri, că lui Mandela nu-i plăcea, de fapt, rugbyul. Că s-a folosit de moment, de atenţie, de popularitatea sa şi a echipei Springboks. Fără să cunosc pe pielea mea problemele legate de rasă şi culoare, aş vrea să existe pe lumea aceasta mai mulţi oameni care se “folosesc” de astfel de evenimente ca să pună lucrurile cap la cap.

A fost o vreme în care toate vedetele de culoare din sport vorbeau despre el ca despre eroul care le-a reprezentat decenii la rînd şi se raportau la el. Cea mai grăitoare este o fotografie cu Mandela zîmbitor lovind, în joacă, maxilarul unui Muhammad Ali, supus şi care nu schiţează nici o intenţie de apărare sau eschivă, spune multe despre un univers relaţional care a trecut dincolo de spaţii geografice şi mentale. Şi Muh