Multă luciditate şi imparţialitate s-a coborît în analismul român, mai ales după ce a fost anunţată şi o “zonă specială de siguranţă publică” la Pungeşti. Asta mai ales în condiţiile în care, în cazul exploatării gazelor de şist, mi se pare că mare parte din blocul civic animat de exploatarea de la Roşia a făcut pasul înapoi. De oboseală, de frica de violenţă, din teamă că ar fi o opoziţia prea pe faţă visului capitalist etc.
Încerc să demontez nişte argumente care tot revin în încercarea de bagatelizare a rezistenţei de la Pungeşti.
Primitivismul şi lipsa de contact cu lumea reală a cetăţenilor din rural. Nu puţini îi tot trag cu “înapoierea” ţăranilor cărora le e frică şi de umbra lor. Poate ar trebui amintit că din zona rurală au plecat mare parte din milioanele care muncesc acum afară. Că oamenii ăştia au contact cu alte lumi, nu doar centrul românesc, că nu sînt picaţi din lună.
Frica iraţională e de fapt foarte raţională. Într-o zonă în care a rămas doar pămîntul şi ce s-o putea cultiva pe el, frica de a pierde resursele de apă este imensă. Ţăranii care ştiu cîteva chestii simple, că li se poate fura inclusiv echilibrul în sărăcie, sînt se pare mai iraţionali decît comentatorii de la centru care visează independenţă energetică pe pereţi, care acceptă rapid umflarea unei “bule a resurselor” în numele evoluţiei economice.
Evident, mai apoi contrastul dintre cetăţenii luminaţi care ar vrea modernizare şi ţăranii care sînt anti-tehnologie. Numai că exploatarea resurselor cu atîtea riscuri sînt evident exact inversul modernizării. Anii 90 au însemnat dezindustrializare. Acum ajungem la resurse. Şi dup-aia eventual o luăm în sensul invers al istoriei cu ceva iobăgie.
O altă lamentaţie curentă a pro-Chevronilor sau doar a băşcălioşilor la adresa prostestelor ţine de faptul că tinerii ecologişti agită bieţii ţărani, îi corup, le bagă pros
