Sfârşitul apropiat al anului readuce în atenţie unele tendinţe manifeste din politica românească şi europeană. Fără a fi fenomene consistent afirmate în prim-planul vieţii publice, ele se relevă ca nişte constante, cu pâlpâiri intermitente, dar nu întâmplătoare, la suprafaţa cotidiană a zarvei naţionale şi comunitar-europene.

Prima tendinţă internă la care mă refer pare să fie procesul de compromitere publică tot mai accentuată a actorilor politici tradiţionali în ultimele aproape două decenii şi jumătate de democraţie postcomunistă de la noi şi, în paralel, perfect complementară cu acest proces, testarea tot mai stăruitoare a impunerii în prim-planul politic a vârfurilor serviciilor secrete. După rotaţii care, în fapt, nu au schimbat nimic în chip major (dovadă: Ion Iliescu rămâne şi acum unul dintre cei puţini a căror umbră continuă să se simtă consistent în fenomenologia politică de la noi, iar Constituţia iliescană dă pe mai departe contur legal sistemului), s-a ajuns la decizia că este nevoie nu numai de un stil nou, ci şi de figuri noi în politica noastră. Ceea ce se poate însă cu certitudine spune după „azvârlirea“ pe piaţă a noilor potenţiali lideri este că aceştia, tineri din punct de vedere biologic, sunt în mare măsură prizonierii aceloraşi viziuni ca predecesorii lor. Chipurile agitate din dreapta eşichierului – de la Mihai Neamţu la Adrian Papahagi – şi cele înglobate de puterea din stânga (de la Şova la Daniel Constantin) sunt atent selectate după criteriul conformităţii cu „echipa“ dinspre care provin şi cu grija ca expresivitatea şi şarmul lor să nu le depăşească pe cele ale liderilor pe care îi anturează.

Pe fundalul acestui relativ eşec, depistabil fără dificultate, intuitiv, şi confirmat de evoluţiile politice ale anilor 2012-2013, o notă aparte o face însă un fenomen care nu a rămas neobservat, dar care mai suportă comentarii: intra