Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător,

Bucureşti, Edit Humanitas, 2013, 420 pag.

Politicos ar fi, dacă tot am „ratat startul” şi n-am scris printre primii despre această carte, să îmi încep cronica cu un (măcar succint) inventar al reacţiilor pe care Dragul meu turnător le-a provocat până acum în presa culturală de la noi. N-am s-o fac însă, nu doar din motive de spaţiu, ci şi pentru că eu unul mă simt rătăcit în subteranele ideologice care animă de fapt (dincolo de argumente) dezbaterea aceasta incipientă. Iar când intervin ideologiile, cărţile ies din tipar „gata citite”. Nu m-au mirat, de aceea, cele câteva „lecturi indispuse” de care s-a întâmplat să mă lovesc. Era cumva de aşteptat ca şi C. Rogozanu, şi Ovidiu Şimonca să se situeze de cealaltă parte a baricadei. Ce m-a surprins era caracterul sofistic al demonstraţiilor lor.

Repet, mă lasă rece înverşunarea politică a ultimelor luni. Sunt cu totul lipsit de ceea ce se numeşte bosă ideologică şi mi se pare cel puţin indecent pentru un critic literar să împartă verdicte în funcţie de eventuale afilieri. Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce „culoare” au autorii pe care-i comentez. Unii sunt, fără îndoială, de stânga, alţii de dreapta. Nu despre asta e vorba în literatură. Nu cred, pe urmă, că vremurile sunt chiar atât de tulburi încât să fie nevoie de reconvertiri militante. (Şi găsesc mai degrabă trist că destui dintre colegii mei şi-au pus între paranteze rolul de recenzenţi pentru a deveni, brusc, „activi” în spaţiul public).

Am citit, aşadar, dezinteresat această carte şi, ce cred că e esenţial, am citito până la capăt ! N-am găsit în paginile ei un „manual” despre „cum să-ţi torni turnătorul” (cum cu abilitate a rezumato cel dintâi) şi nici nu mi-am pus problema „efectelor” ei (aceasta fiind întrebarea celui de-al doilea dintre comentatorii pe care tocmai i-am citat). Fiindcă n