Richard Feynman a devenit al treilea fizician arhetipal după Newton și Einstein. La un sfert de secol după ce a murit, personalitatea lui continuă să fascineze.
Prestigiul dobândit de știință, mai ales în ultimul secol, are ceva hipnotic-paralizant: omul de rând, pedestrul, neinițiatul se ține la distanță de savant și fie îl mitizează, fie, în registru vulgar, îi dă cu tifla („Mofturi! Care știință? Habar n-au ce spun toți ăștia, se contrazic întruna!“). Lăsând deoparte această din urmă reacție (cu un iz poate cam pronunțat românesc), cred că începuturile mitizării sunt vechi de 300 de ani și se leagă de Isaac Newton și de poeții englezi ai secolului XVIII. Versul lui Alexander Pope e exemplar: „Dumnezeu a spus «Să fie Newton» și totul s-a luminat“. Trăind într-un moment auroral al științei, creând prima teorie din fizică și o întreagă ramură a matematicii, Newton nu putea să nu fie întâiul prototip al savantului: gentleman impecabil, ușor pedant, uneori ironic, intangibil, deținător a ceea ce multă vreme s-a crezut că e cunoașterea ultimă. Iar cel care a găsit fisura în templul științei newtoniene avea să fie, între fizicieni, a doua figură mitizată – Einstein, cu zăpăceala înțeleaptă și umorul lui, cântând Mozart la vioară, rostind vorbe de duh și încercând să ghicească planurile lui Dumnezeu. În fine, a treia figură emblematică pentru fizică este Richard Feynman, prea puțin cunoscut publicului larg din România, care are însă acum prilejul să afle câte ceva și despre opera lui științifică, și despre peripețiile vieții sale aventuroase.1 Dacă Einstein cânta la vioară, Feynman bătea cu pasiune în tobele bongo – să fie aici o cheie muzicală pentru înțelegerea evoluției fizicii? Oricum ar sta lucrurile, Feynman a împins nonconformismul în viața de zi cu zi mult dincolo de limitele atinse de Einstein (vor fi fost și ele considerate
