Richard Feynman a devenit al treilea fizician arhetipal după Newton și Einstein. La un sfert de secol după ce a murit, personalitatea lui continuă să fascineze.

Prestigiul dobândit de știință, mai ales în ul­timul secol, are ceva hipnotic-pa­ra­li­zant: omul de rând, pedestrul, neinițiatul se ține la distanță de savant și fie îl mi­ti­zează, fie, în registru vul­gar, îi dă cu tifla („Mofturi! Care știință? Habar n-au ce spun toți ăștia, se contrazic întruna!“). Lăsând deoparte această din urmă reacție (cu un iz poate cam pronunțat românesc), cred că în­ce­pu­turile mitizării sunt vechi de 300 de ani și se leagă de Isaac Newton și de poeții en­glezi ai secolului XVIII. Ver­sul lui Alexander Pope e exemplar: „Dum­nezeu a spus «Să fie Newton» și totul s-a luminat“. Trăind într-un moment auroral al științei, creând prima teorie din fizică și o întreagă ramură a matematicii, New­ton nu putea să nu fie întâiul prototip al savantului: gentleman impecabil, ușor pe­dant, uneori ironic, intangibil, deținător a ceea ce multă vreme s-a crezut că e cu­noașterea ultimă. Iar cel care a găsit fisura în templul științei newtoniene avea să fie, între fizicieni, a doua figură mitizată – Ein­stein, cu zăpăceala înțeleaptă și umorul lui, cântând Mozart la vioară, rostind vor­be de duh și încercând să ghicească pla­nurile lui Dumnezeu. În fine, a treia figură emblematică pentru fizică este Richard Feyn­man, prea puțin cunoscut publicului larg din România, care are însă acum pri­lejul să afle câte ceva și despre opera lui științifică, și despre peripețiile vieții sale aven­turoase.1 Dacă Einstein cânta la vi­oară, Feynman bătea cu pasiune în tobele bongo – să fie aici o cheie muzicală pentru înțelegerea evoluției fizicii? Oricum ar sta lucrurile, Feynman a împins non­con­for­mis­mul în viața de zi cu zi mult dincolo de limitele atinse de Einstein (vor fi fost și ele considerate