În ultima perioadă în diverse locaţii din ţară au apărut manifestări ostile faţă de executarea forajelor sau a activităţilor anterioare acestora. Această activitate desfăşurată în ultimul secol, în comunităţile din România şi a dovedit riscurile şi a fost îmbrăţişată de comunităţi, dar poate pentru că în trecut aceste companii au înţeles altfel noţiunea de colonie.

Forarea sondelor de gaze naturale a început în anul 1908, cu forarea sondei 1 şi a sondei 2 Sărmăşel. În urma erupţiei de gaz, ocazionate de săparea sondei 2 Sărmăşel, ideea existenţei unor masive acumulări de gaze în subsolul Transilvaniei, susţinută de diverşi specialişti: români, maghiari şi germani, a început să prindă contur. Perioada de început a activităţii gaziere din România, 1908 – 1925, a fost caracterizată prin forarea în Transilvania a 36 de sonde, reprezentând 27.452 m. Activitatea de foraj s-a dezvoltat continuu de la descoperirea gazelor naturale, ea reprezentând activitatea de bază a sectorului gazier. Această situaţie a condus la o devansare tehnologică a celorlalte activităţi din sectorul gazier şi la realizări superioarefaţă de celelate activităţi. Standardele de forare si echipare a sondelor au limitat apariţiei evenimentelor nedorite, cum ar fi impurificarea panzelor de apă freatică, protecţia se realiza prin montarea până la 5 straturi de protecţie formate din oţel şi ciment în primele sute de metrii, zona în care se găsesc pânzele de apă freatică. În perioada imediat următoare celui de al doile război, lungimea metrilor foraţi a crescut de 6 ori, iar adâncimea medie a sondelor forate a crescut de la 810 m (1950) la 2052 m (1972). Acestea s-au realizat în strânsă corelaţie cu dezvoltarea industriei naţionale şi necesarul de energie, dar şi datorită realizării unor instalaţii de foraj performante. Până în anul 1955 forajele se făceau preponderent pentru punerea în exploatare