Într-o cultură colectivistă să pui cuiva o întrebare în loc să-i dai un răspuns e un exercițiu dureros. Te invalidează ca om. Cum adică, tu nu știi, nu ești atât de puternic încât să ai deja cel mai bun răspuns, toate răspunsurile, pentru toată lumea?
Acum câteva zile am scris pe Facebook o postare în care deplângeam lipsa de inspirație a unor producători de electrocasnice care își chinuie produsele cu nume precum EWW1476HDW sau Maxx 5 WVD24520EU. Astea două erau cele din care urma să ne alegem noi noua mașină de spălat rufe. Benign. Ce a urmat, însă, m-a luat complet prin surprindere.
Prieteni din viața reală sau din cea virtuală, cunoscuți și complet necunoscuți au început să-mi recomande ce altă mașină de spălat rufe să-mi cumpăr. De ce unele sunt mai bune ca altele, de ce lor le place una sau alta. La un moment dat, un comentator a semnalat că intervenția mea nu cerea recomandări de produs, ci încerca să atragă atenția asupra unei scăpări de marketing. Inutil.
Comentariul n-a mișcat pe nimeni. Dorința irepresibilă de a ajuta nu ține cont de nicio barieră. Totuși, pe parcursul câtorva zeci de comentarii binevoitoare, nimeni nu s-a întrebat și nu m-a întrebat de ce anume am nevoie. Toată lumea a presupus candid că toate criteriile care sunt importante pentru ei sunt importante și pentru mine. Punct.
Nimeni nu știa dacă decizia mea se baza pe dimensiunile mașinii, pe clasa de energie, pe disponibilitatea funcției de uscare, pe tipul de programe, pe preț, pe culoare sau chiar pe proveniența de la un anumit producător. Și deși nimeni nu știa nimic despre nevoile mele, toți știau foarte bine ce mi-ar trebui ca să le satisfac. Nu e un pic ciudat? Chiar un pic mai mult?
Mi-e clar că o apuc pe un drum periculos. Risc ca punerea problemei în acest fel să mă transforme pentru unii dintre prieteni, reali sau virtuali, î
