Noi vedem zi de zi o mulțime de grozăvii, de întamplări hidoase, urate, unele aproape...de neimaginat ( nici măcar mințile celor mai inspirați scriitori nu pot concepe ceea ce realitatea însăşi crează fără nici un efort). Suntem cumva păcătoşi prin fire, poate că destinul nostru e să păşim involuntar şi conştient în acest carusel al păcatului şi al suferineți, cum ne spun toate marile religii, dar tot destinul nostru e ...însăşi inocența şi lipsa de păcat. Probabil că n-am căuta niciodată starea noastră de inocență, în care marii înțelepți – cum şi Isus însuşi a făcut – văd culmea înțelepciunii omeneşti. ”Pănă nu veți fi ca acest copil, nu veți cunoaşte Împărăția lui Dumnezeu”, spunea Isus! Iată că, în viața reală ( cand spun aici cuvantul ”real” mă refer, desigur, la existența noastră în trup, la această viață, care ne atrage ca un magnet uriaş spre păcat şi vină), păcatul însuşi pare să fie...puntea care ne leagănă, uneori periculos, riscant şi teribil, către cunoaşterea şi recunoaşterea inocenței noastre. Suntem precum copiii mici, care aleargă, se tăvălesc, se joacă fără frică, pentru că nu cunosc riscul, dar cad într-o zi, se lovesc, îşi zdrelesc genunchii, apare durerea şi atunci apare în conştiența lor înțelegerea că, dacă vor repeta ”păcatul”, vor simți şi durerea de a-l fi făcut.

Noi nu trebuie să-i dăm păcatului justificări, nici să ne consolăm cu gandul că el e parte intrinsecă a experienței omeneşti, nici să facem din suferință ”înger”, dar avem nevoie să ştim că păcatul şi suferința sunt instrumente ale conştiinței, care ne arată, ca semnele de circulație, că am luat-o puțin...printre bolovani. Dacă nu putem învăța ca ”deştepții”, din păcatele şi din suferințele altora, în păcatul şi-n suferința noastră e indiciul că ne-am abătut de la inocență, ne-am rătăcit pe cale şi avem nevoie să facem manevre de întoarcere, schimband ceva în felul