La Pretoria (unde am lucrat ca diplomat între 1962 şi 1965), într-o zi de joi, pe 11 iunie 1964, asistam la sfârşitul aşa-numitului Proces Rivonia la Curtea Supremă. Din octombrie 1964, Nelson Mandela şi alte opt persoane erau judecate pentru sabotaj. Interesul faţă de subiect, inclusiv al presei străine, era redus. Hotărâsem, împreună cu doi diplomaţi americani, John Miles şi Ted Nelson, să urmărim acest proces în întregime, ca să nu ne scape nimic şi ca prezenţa noastră să fie remarcată de către toate părţile implicate. Se punea problema unor pedepse cu moartea.
Sosise ziua verdictului. Judecătorul Quartus de Wet i-a găsit vinovaţi pe toţi acuzaţii, cu excepţia lui Lionel Bernstein. Sentinţele urmau să fie anunţate a doua zi, iar completul de judecată s-a retras. Chiar atunci, unul dintre avocaţii apărării, George Bizos, mi-a înmânat o bucată de hârtie ruptă dintr-un carnet. Era o scrisoare* de la Acuzatul Numărul Unu, Nelson Mandela.
A doua zi, pe 12 iunie, la ora 10 dimineaţa, completul de judecată s-a reunit. Tensiunea plutea în aer, mai ales că acuzaţii hotărâseră să nu recurgă la apel, chiar dacă ar fi fost condamnaţi la moarte. După o pledoarie a lui Alan Paton pentru reducerea pedepselor, judecătorul De Wet a conchis abrupt: toţi cei opt acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Judecătorul a vorbit încet, acustica sălii pline era proastă, iar rudele celor opt, majoritatea africani, au strigat: „care e sentinţa?“. Înainte să fie duşi înapoi în celule, Mandela a răspuns zâmbind: „VIAŢĂ“.
COEN STORK, fost ambasador al Olandei în România * Scrisoarea lui N. Mandela către C. Stork:
„Dragă domnule Stork,
Vă scriu înainte de finalizarea acestui proces pentru că, după aceea, îmi va fi imposibil să o fac.
Colegii mei şi cu mine apreciem adânc asistenţa nepreţuită pe care ne-aţi acordat-o. Interesul perso
