Mi-am făcut un obicei (prost, pentru că mă scoate afară, din cînd în cînd, din închisoarea cărţilor) de a posta pe facebook, consideraţii despre evenimente în desfăşurare. Obicei nu numai prost, ci şi riscant.

Evenimentele în desfăşurare sînt, mai ales la noi, în România, unde politica urmează alte reguli decît cele ale logicii clasice – cel mult ale logicii banditeşti –, imprevizibile la modul absolut. Intereselor obscure, din care se ţes legi, hotărîri de Guvern şi declaraţii de presă, li se adaugă folosirea din plin a diversiunii, instrument de păcălire cu eficienţă sută la sută la un popor precum românii, care au tras unii într-alţii, în decembrie 1989, pentru că la televizor li se spunea că şi unii şi alţii sînt terorişti.

Marţi, 10 decembrie 2013, a fost o zi plină la Parlament, cu mai multe legi programate a fi votate în procedură de urgenţă, evident nici una în stare să justifice urgenţa.

Prima Lege intrată în atenţia opiniei publice a fost cea a amnistierii.

Propusă de un măscărici PSD-ist – l-am numit pe Mădălin Voicu - Legea amnistierii a fost considerată – şi pe drept cuvînt - , una dintre acele fantezii erotico- parlamentare, cu care cîte un deputat sau senator se trezeşte din somn, de lîngă nevasta mult mai tînără, în plină noapte neconsumată.

Căzută la Senat, Legea zăcea pe undeva, prin sertarele Camerei Deputaţilor, alături de alte sute de legi avortate sau respinse.

Şi, deodată, cu Legea asta s-a întîmplat ceva.

Parlamentarii USL decid luni noaptea că e musai s-o găsească, s-o aducă în plen, şi s-o voteze în procedură de urgenţă.

Nu se întîmplase nimic menit a explica precipitarea.

Pînă şi iniţiatorii – Mădălin Voicu şi Nicolae Păun – uitaseră de ea, cum se întîmplă cu un şurub inutil găsit pe drum, pe care-l ridici, îl vîri în buzunar şi, ajuns acasă, îl arunci în cămar