- Cultural - nr. 241 / 10 Decembrie, 2013 Undeva, odata, era o colonie de leprosi, demna de toata mila. Erau oameni care nu aveau de facut nimic ziua intreaga si pentru care nimeni nu putea face nimic. Erau singuri, abandonati. si toata ziua nu faceau altceva decat sa se invarta imprejurul zidurilor. Si, totusi, exista un om care mai pastra o urma de licarire in ochi. Putea sa zambeasca si daca ii ofereai ceva, putea chiar sa-ti spuna: "Multumesc. Acesta era singurul om care mai era om, care mai pastra ceva uman. Sora care avea grija de ei era nerabdatoare sa stie motivul acestei ciudatenii. Ce-l determina pe om sa se agate de viata? L-a urmarit cateva zile si a putut sa vada ca, deasupra zidului care inconjura asezamantul, aparea in fiecare zi o fata. O bucatica din fata unei femei, nu mai mare decat o mana, dar plina de viata si numai zambet. Barbatul trebuia sa fie acolo, asteptand sa primeasca de la aceasta zambetul, hrana puterii sale si suportul sperantei sale. El urma sa-i intoarca zambetul si apoi capul trebuia sa dispara. Apoi, lunga asteptare pentru ziua urmatoare putea sa inceapa din nou. Cand, intr-o zi, sora l-a luat prin surprindere, omul a spus: "Este sotia mea.” Si, dupa o scurta pauza, a continuat. "Inainte de a veni aici, ea m-a ascuns si a avut grija de mine, incercand sa faca tot posibilul pentru vindecarea mea. Un tamaduitor i-a dat o unsoare ca sa-mi trateze boala. In fiecare zi trebuia sa ma unga pe fata, cu exceptia unui coltisor… , atat cat sa ma atinga cu buzele sale. In cele din urma am fost gasit si luat. Ea m-a urmat si aici si vine sa ma vada in fiecare zi. Astfel, ma gandesc ca acesta-i singurul motiv care ma tine in viata!” Parintele GHEORGHE SINCAN, paroh la Targu-Mures (Din volumul "Cand tantarul devine armasar”, aparut la Editura "Nico”- Targu-Mures) Parintele GHEORGHE SINCAN - Cultural - nr. 241 / 10 Decembrie, 2013 Undeva, odat