Fluxurile chineze către România sunt investiţii în România şi nu credite acordate României, credite pe care România nici n-ar fi putut să le ia deoarece nu i-ar fi permis FMI şi CE, nu doar politic, ci şi prin înseşi constrângerile impuse deficitului bugetar. Deţinerile chineze în România vor spori masiv şi, în mod abrupt, se vor modifica structural către poziţii în sectoare de forţă, precum energie, industrie sau infrastructură.

Admitând că cele iniţiate şi perfectate deocamdată pe hârtie vor fi şi realizate în practică, se pot evalua probabilele consecinţe. Fiind vorba de investiţii, fluxurile chineze nu vor crea pentru România datorie externă. Câţiva ani balanţa de plăţi va marca intrări, iar după aceea, ca în cazul oricăror investiţii dacă sunt de succes, se vor înregistra ieşiri sub forma repatrierilor de profituri. Cu cât investiţiile străine sunt mai de succes cu atât repatrierile de profituri sunt mai substanţiale. Pentru România va conta ce efecte economice interne vor fi produs intre timp investiţiile chineze, căci pentru balanţa de plăţi soldul net al acestora devine cu trecerea anilor mereu mai negativ din cauza cumulării ieşirilor din repatrierile de profituri.

Să nu ne amăgim cumva mizând pe ceva despre care nici nu este vorba! Nu avem de a face cu o eventuală redobândire, cu ajutor chinez, a controlului naţional asupra economiei, ci cu adăugarea investitorilor chinezi la lista străinilor care deţin poziţii puternice în economia din România. Controlul naţional asupra economiei este deja pierdut. Probabil definitiv. Oricum, nu ar putea fi recuperat decât prin investiţii ale capitalului autohton, de stat sau privat, şi nu ale altor străini! Chinezii preiau de fapt poziţii în economie în locul altor străini. Controlul în economie va rămâne tot străin. Va fi însă altfel distribuit. Nu ştim dacă noul deţinător de poziţii este mai bun sa