Spaţiul cultural Louis Vuitton din Parisa finanţat recent o expoziţie care poate fi vizitată lângă Champs Élysées până în ianuarie: Scènes roumaines.
Bulimică, arta a început prin a devora reprezentarea figurativă, apoi pe sine, căci şi-a atins limitele, şi-a grefat în sfârşit pentru a se resuscita discursuri estetice, sociale, politice, iar uneori şi-a anexat chiar viaţa (Stalin şi avangardiştii visau la opera totală: viaţa transformată în artă). Astăzi îi rămân puţine tabuuri, poate doar ceea ce a pretins un mit întins pe mai multe secole că dispreţuia mai mult artistul: capitalul economic. Nu acel capital de care are nevoie pentru a supravieţui artistul sau opera pentru a fi concepută şi promovată – lucru valabil dintotdeauna -, ci discursul asupra „revoltătoarelor“ finanţe, înglobat în structura unui artefact sau a unei expoziţii, ca forţă internă care justifică un proiect estetic. Artistul ştie uneori să accepte banii unui actor economic şi să se joace apoi cu el sclipitor, crud şi fără scrupule, integrându-l într-un debusolant proces alchimic, în care limitele artei, ale manipulării şi ale interesului financiar se întrepătrund. Actorul financiar nu numai că susţine opera, el devine materie primă pentru ea, hrană şi subiect. Obiectul de artă cumpărat de omul de afaceri este o păpuşă rusească în care intră finanţatorul, astfel că artefactul şi colecţionarul sau mecena schimbă năucitor raportul obiect-subiect.
Liberalismul economic execută recent o mişcare de rotaţie inversă, secretând coloşi economici dispuşi la acest joc sadomasochist cu arta. Ei se lasă exploataţi cu nonşalanţă de artişti, susţin cu sume impresionante expoziţii gigantice, bienale, acceptă dispreţul cu care oamenii de artă le primesc banii, ştiu că sunt priviţi doar ca snobi semidocţi în acest teren al graţiei, dar continuă compulsiv. De unde acest mas
