Trăim într-o lume mică, mică de tot. Ne ocupăm aiurea timpul cu lucruri mărunte, care ne secătuiesc de energie. Deseori ne pierdem în această lume plină de prea multe frământări şi revolte, de prea multe griji, de prea mult zbucium şi prea multe insomnii. Prinşi în malaxorul banalităţilor, nu mai avem vreme de noi, aşa că mult prea rar conştientizăm povara acestei micimi care ne anesteziază sufletele şi gândurile şi ne otrăveşte fiecare celulă.

Câteodată răbufnim şi ne promitem schimbarea, ne ambiţionăm să râdem în nas acestei lumi care ne dezumanizează, care doar ne alimentează neputinţa şi frustrările, dar vârtejul apăsărilor ne cuprinde din nou şi uităm tot ce-am jurat. Picăm involuntar în capcana întinsă cu atâta măiestrie - uneori de noi, alteori de cei din jur - şi uităm că am promis că ne vom concentra pe ceea ce e important: mulţumirea şi respectul de sine.

Dar cum să nu-ţi uiţi visurile când eşti atât de preocupat de ce o să pui a doua zi pe masă, de cum o să-ţi plăteşti dările, ratele, de neputinţa de a face mai mult pentru copiii sau părinţii tăi! Între casă şi serviciu, asaltaţi de miile de probleme cotidiene, am devenit parcă nişte roboţi care executăm doar nişte ordine impuse, uneori de noi, alteori de alţii, dar cel mai des de societate. O societate strâmbă, obsedată să ne ţină permanent ocupaţi cu lucrurile acestea mici, mici de tot. Ne zdrobim zilele şi nopţile de teama de a nu ne îmbolnăvi, de a nu ne chivernisi cum trebuie veniturile, de a nu eşua, de a nu păţi ceva, orice - de la a fi buzunărit în tramvai sau muşcat pe stradă de un câine, până la cea mai mare catastrofă naturală - inundaţii, viscole, cutremure. Temeri care ne secătuiesc şi ne sporesc senzaţia de nesiguranţă.

Ne simţim nişte ghinionişti ai sorţii. Şi asta pentru că noi nu trăim. Noi doar respirăm. Uneori chiar cu teama de a nu ni se pune impozi