Moartea lui Nelson Mandela reprezintă, dincolo de implicaţiile profunde pentru naţiunea sudafricană şi nu numai, un exemplu de moarte a unui om cu adevărat mare. Asemeni lui Ioan Paul II, de pildă. De aceea, o întrebare: avem noi oameni mari?

În atmosfera autohtonă, mai ales după căderea comunismului, figurile bine conturate, instanţele morale nefalsificate, directorii de opinie nevânduţi, oneştii, adică aceia capabili să spună ce gândesc, sunt o specie rară. Să nu fim însă mai aspri decât trebuie. În nicio societate, oricât de bine şi de just organizată, nu o să întâlnim inteligenţa, caracterul sau cinstea în exces. Natura umană îşi arată peste tot limitele. Problema este pentru noi una de proporţie: excesul de perverşi, corupţi şi hoţi aflaţi în poziţii de conducere. Ceea ce în alte părţi are titlul de excepţie, de accident, la noi a devenit regulă, „tradiţie”.

În politică, mai toţi cei care trăiesc din iluzia reprezentării electoratului produc zilnic dovada că sunt oameni mici. Prizonier găştii care îl propulsează, avid după o porţie din tortul banului public, cu o cultură generală precară, deprofesionalizat după mai multe mandate, făcând slalom între realitate şi gargara de partid, invidios, fără simţul onoarei şi pregătit pentru orice compromis care îi permite creşterea în importanţă – omul nostru politic nu este doar jenant de mic, dar nu va fi niciodată capabil să susţină, compensatoriu, cauze mari, de anvergură.

Şi viaţa academică este populată de oameni mici. Mai ales în domenii greu de controlat metodologic, unde opinia personală ajunge repede una de valoare, pigmeii îşi construiesc temple ale iubirii de sine. Falsitatea, lipsa colegialităţii, incapacitatea admirării valorilor, furtul de idei, amestecul otrăvitor între autoritatea intelectuală şi cea administrativă, a doua camuflând de regulă lipsa celei dintâi – astfel de metehne ridicate