De ce ne-au trebuit mai bine de două decenii pentru acest truvai la mintea cocoşului? Recunoaşterea asta a identităţii de limbă se lasă cu un gust foarte amar şi deceptiv.

Mai întâi, o întrebare, una pe care o tastez aşa cum îmi vine: de ce dracu’ am aşteptat atât? Sunt exact 22 de ani de la Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, declaraţie pe care Curtea Constituţională de la noi o invocă spre a spune, în fine, chit că într-un limbaj al naibii de îmbârligat, cum că, da, vorbim româneşte. În douăzeci şi ceva de ani faci vreo cinci facultăţi şi cam tot atâtea masterate. Sau măcar un doctorat ca lumea (manu propria, nu prin copy-paste, să ne înţelegem!). Adică ceva cap-coadă, bine tranzitiv şi lipsit de echivoc. Curtea noastră, organ simandicos, căruia trebuie să-i prezumăm, dacă ne luăm după definiţie, ceva coloană vertebrală, ne dă o capodoperă de laşitate solemnă. Stilul, aici, e Curtea şi, ca atare, geopolitica:

„Audiind argumentele părţilor şi examinând materialele dosarului, Curtea a reţinut căDeclaraţia de Independenţă consacră crearea noului stat independentRepublica Moldova şi stabileşte temeliile, principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.

Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă, fiind parte integrantă a Preambulului Constituţiei,are valoare de text constituţional şi face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate.

Curtea a statuat că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic al Constituţiei, astfel încât nici o prevedere a acesteia din urmă nu poate depăşi cadrul Declaraţiei de Independenţă.

Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul Constituţiei, ci şi principiile constituţionale enunţate în Declaraţia de Independenţă