Parcă s-au smintit părinţii, vremurile astea cred că le-au întunecat minţile. De dimineaţă până noaptea nu fac altceva decât să caute pe Internet, să vorbească unii cu alţii, să se uite pe forumuri, să citească broşuri şi articole, să mă sune pe mine sau să vina la uşă că să îi consiliez, să meargă la alţi câţiva consultanţi că să compare rezultatele.

Se uită la televizor la emisiunile în care vorbesc cei din Top 300 şi îşi iau notiţe. Şi toate acestea că să poată răspunde la o singură întrebare, una singură: „La ce şcoală să-l dau pe ăsta micu’, către ce carieră să-l îndrum? Să-l fac economist sau jurist? Ce se va căuta peste zece ani şi cine va avea salariul mai mare?“

Pentru că, nu-i aşa, ăla micu’ se va duce la facultate doar că să-şi poată găsi un job bun după aia, că altfel la ce bun o asemenea bătaie de cap, cu atâta cheltuială şi cu pierdere de vreme? La televizor şi pe Internet se zice clar: ăluia mic tre’ să-i fie clar care va fi drumul lui în viaţă (a se citi „ce meserie va avea“)! Cu cât mai din vreme, cu atât mai bine pentru el şi pentru fericirea lui posterioară. Şi cum să nu fie aşa când şi profesorii de la ASE şi oficialii de la Ministerul Educaţiei spun asta în emisiuni? I-am auzit şi eu, fără să vreau, înainte să apuc să apăs pe telecomandă ca să închid televizorul.

Acum câteva zile a venit la mine o familie întreagă că să discutăm despre soartă copilului. Era şi ăla micu’, de cele mai multe ori aşa se întâmplă, vin în formaţie completă. Un copil de 15 ani, plăpând, sfios, politicos, care a stat un ceas nemişcat, cu ochii în pământ, cu mâinile pe genunchii strânşi.

Părinţii, îmbrăcaţi de duminică, abia de puteau să ducă povară însemnătăţii momentului. Nu veniseră să mă întrebe ce meserie va fi mai bănoasă peste zece ani, aşa cum mă aşteptăm, pentru că hotărârea fusese deja luată de consiliul familial lăr