Viața și moartea lui Nelson Mandela ne spun multe lucruri interesante despre nevoia de simboluri a modernității globalizate în care trăim. Zilele acestea, multiplicarea omagiilor aduse „părintelui Africii de Sud“ este etapa finală a unui lung proces de sanctificare. E cu adevărat extraordinar destinul copilului de culoare care a avut ghinionul să se nască într-o Africă de Sud din ce în ce mai rasistă și a ajuns părintele unei națiuni multirasiale. Dar această poveste extraordinară este numai soclul care face posibilă o statuie menită să încarneze valorile, pasiunile și pericolele societății globale.

În noaptea de joi, 5 decembrie, la ora când principalele televiziuni de știri in­ternaționale și-au întrerupt programele pentru a da în direct anunțul făcut de actualul președinte al Africii de Sud, Jacob Zuma, știrea morții lui Nelson Man­dela putea fi cunoscută pe alte căi, dar nu trebuia să devină numai su­biec­tul unui banal breaking-news. Ca­rac­terul ritualic al anunțului și doliul glo­bal instituționalizat pun în evidență mă­sura în care Mandela devenise deja un simbol care scapă Africii de Sud, ca­re depășește și statura de „mândrie a în­tregului continent african“, pentru a fi îmbrățișat de toți liderii politici și de toate societățile care se simt parte a lumii mondializate.

Sursă de legitimare pentru unii, re­sur­să inepuizabilă de speranță pentru al­ții, legenda Mandela conține, ca orice le­gendă, un adevăr dincolo de rea­li­ta­tea și detaliile istorice. Esențial este în­să faptul că acest adevăr se în­ră­dă­ci­nează într-o reală confruntare între un om și lumea în care s-a născut.

Mandela a fost un re­vo­lu­țio­nar. Unul care, după lup­ta în ilegalitate, după 27 de ani de închisoare, pâ­nă la urmă a învins. Este ultimul revoluționar învingător al se­colului XX și pentru asta capacitatea sa de a-i inspira pe membrii societăților civile