Una dintre cele mai importante figuri ale literaturii şi societăţii româneşti, disidentă de o forţă incredibilă în ciuda fragilităţii şi candorii chipului său, ferment al mişcării civice din România proaspăt eliberată din dictatură, fondatoare, alături de Romulus Rusan, a unicului muzeu dedicat victimelor opresiunii comuniste, Ana Blandiana a încercat cu obstinaţie să descâlcească iţele istoriei.

Noul său volum, „Fals tratat de manipulare“, care va fi lansat astăzi, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, reprezintă mărturiile unui om care şi-a dorit să se facă lumină într-o ţară guvernată însă de politicieni care au preferat, în cel mai bun caz, clar-obscurul. După cum spune chiar autoarea, acesta este “o carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege. Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva“.

Iată un fragment cât se poate de grăitor din „Fals tratat de manipulare“: „Am plecat de acasă, m-am măritat, stăteam într-o cămăruţă închiriată, decupată dintr-un pod la care urcam pe o scară cu fuştei, nu aveam radio şi nici nu ne trecea prin minte că am putea avea unul. Primul aparat ni l-am cumpărat în ziua de 21 august 1968 când, aflând de intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, am auzit că la Europa Liberă se transmit reportaje de la Praga. Zilele următoare ni le-am petrecut ascultând radioul. Era un aparat portativ, din plastic, fără nici o asemănare cu aparatul Tatei, masiv, îmbrăcat într‑o carcasă de o eleganţă vetustă, lustruită, din lemn cu furnir şi având difuzorul mascat sub un ecran de stofă. Îl luam cu noi peste tot, îl ascultam