Într-o lume divizată între nevoia de a reduce costurile şi aceea de a menţine programele de integrare socială, devine din ce în ce mai clar că este nevoie de metode inovatoare pentru finanţare. Bugetele de stat sunt întinse la maximum de cheltuielile considerate absolut obligatorii pentru a ţine societatea pe linia de plutire.

În aceste condiţii, investiţiile în măsuri sociale de prevenire sunt privite uneori drept un lux pe care nu ni-l putem permite, deşi multă lume este de părere că tocmai acestea ar putea aduce beneficii sociale pe termen lung, reducând în acelaşi timp şi presiunea asupra bugetului de stat.

Aşadar, cum putem finanţa programele sociale pentru grupurile vulnerabile, cum ar fi persoanele fără adăpost, persoanele cu dizabilităţi, romii sau foştii deţinuţi, economisind bani şi generând în acelaşi timp mai multă bunăstare socială? Cum putem eficientiza aceste programe, astfel încât să creştem incluziunea persoanelor cu dizabilităţi sau de etnie romă, să reducem abandonul şcolar şi numărul recidiviştilor?

Investitorii, societatea civilă şi guvernele privesc cu interes obligaţiunile cu impact social, un instrument financiar care este testat în prezent în mai multe ţări, cum ar fi Marea Britanie, Australia şi Statele Unite ale Americii.

Conceptul este simplu şi inovator, deşi destul de riscant pentru investitorii implicaţi în acest pionerierat care necesită un angajament pe termen lung. Organizaţiile societăţii civile emit obligaţiuni cu impact social pentru finanţarea unor măsuri de prevenire care, după o anumită perioadă de timp, ajută guvernul să economisească o anumită sumă de bani. Investitorii privaţi finanţează organizaţiile non-profit prin subscrierea obligaţiunilor, iar guvernul se angajează să plătească înapoi toţi banii investiţi, plus dobândă, în cazul în care programul reuşeşte o reducere a costurilor publice. Însă, d