Postul Crăciunului era, în tradiţia satelor româneşti, o perioadă calendaristică favorabilă desfăşurării şezătorilor. Şezătoarea, ca activitate tradiţională comunitară, era „o modalitate de a rupe monotonia scurgerii timpului pe întreaga perioadă a postului” şi consta „în adunarea femeilor şi fetelor după căderea nopţii la casa unei gazde, cu scopul de a lucra mai multe ore împreună şi de a petrece timpul în mod plăcut”.

„În grup sporul la lucru era mai mare, se putea toarce, coase, împleti sau scărmăna pene până noaptea târziu”

„Şezătorile - spune etnograful Mihai Camilar în lucrarea „Calendarul popular bucovinean” - se organizau din mai multe motive - în grup sporul la lucru era mai mare, se putea toarce, coase, împleti sau scărmăna pene până noaptea târziu - dar constituiau şi un minunat prilej de trăire comunitară şi chiar de dezgheţare a relaţiilor între indivizi”.

De la sat la sat, şezătorile aveau denumiri locale (clacă, adunătură, strânsură de femei...) şi se organizau aproape în fiecare seară cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, precum şi a sărbătorilor.

Când într-un sat erau mai multe astfel de întruniri deodată, importanţa lor se rânduia după casa în care aveau loc şi după prestigiul familiei respective.

Criteriul după care fetele intrau în şezătoare nu depindea de vârsta acestora, ci de seriozitatea şi maturitatea de care dădeau dovadă.

Şezătorile erau totodată locuri în care tinerii învăţau cântece, colinde şi urături

Pentru atragerea flăcăilor la şezătoare, fetele făceau farmece, singure sau sub îndrumarea unor femei vârstnice.

„Aceste practici magice - scrie Mihai Camilar - se făceau cu ajutorul sitei, a şiragului de mărgele, cu mătura, când se rosteau diferite incantaţii, zicându-se că se ”.

Monotonia lucrului era ruptă atunci când gazda aducea mâncare şi băutură,