Cazul spitalului de la Ploieşti, unde un strigăt de disperare al medicului Dan Oprea a reuşit în cele din urmă să trezească din letargie întregul sistem public de sănătate, este ilustrativ pentru starea de dezarticulare materială, administrativă şi morală a acestuia.

Noutatea este că, în acest caz, pentru prima dată iese la rampă un medic, pentru că ţipetele de disperare au venit până acum de la pacienţi.

Medicii români nu vorbesc fie pentru că le convine acest sistem – cazul şefilor de secţii, al chirurgilor şi al ginecologilor care pleacă cu sarsanaua plină de mii de euro în fiecare lună, sau sute de mii de euro aşa cum s-a dovedit în cazul ortopedului anchetat de la Iaşi - fie pentru că poziţiile lor în sistem depind de o semnătură a şefilor de secţii sau a directorilor de spital numiţi politic.

Dezarticularea materială, care este de fapt expresia dezarticulării administrative, este ceea ce l-a dus la disperare pe doctorul de la Ploieşti. Cu toate că an de an finanţările pentru spitale cresc - 5,5 miliarde de euro are Casa de Sănătate buget în 2013, faţă de 5 mld. în 2012 şi 3,6 mld. euro în 2009 – în spitale nu există mănuşi chirurgicale, nu există instrumente pentru doctori şi medicamente pentru pacienţi. Este ceea ce afirmă doctorul de la Ploieşti şi ceea ce văd zi de zi pacienţii din România care sunt trimişi acasă sau la farmacii după pijamale, medicamente sau chiar instrumentar medical.

În condiţiile în care finanţarea creşte an de an, este evident că dezarticularea materială este rezultatul dezarticulării administrative, de management. Adică: spitalele din România au devenit - ca urmare a înfiinţării Casei de Sănătate şi ulterior a descentralizării - instituţii autocefalice. Odată numiţi în funcţii, prin apartenenţa la haita politică care preia scaunele ciclic, directorii de spital nu mai dau socoteală în faţa nimănui. Mecanism