Ce s-a întâmplat la Iaşi, pe 14 decembrie 1989, a devenit deja o pagină de istorie colbuită, din care n-a mai rămas decât numele unei străzi, şi la care generaţia tinerilor de astăzi priveşte cu aceeaşi circumspecţie şi cu acelaşi interes precum o face faţă de răscoala de la Bobâlna. E bine? E rău?
În urmă cu douăzeci şi patru de ani, câţiva concetăţeni de ispravă, idealişti, exasperaţi şi îndrăzneţi până la ignorarea instinctului de conservare, au încercat să-i scoată pe ieşeni în stradă, pe 14 decembrie, pentru a protesta împotriva regimului dictatorial comunist instaurat de familia Ceauşescu şi de camarila lor. Au încercat în van şi asta ar fi putut să-i coste viaţa astfel încât mi-e greu să găsesc tonul potrivit pentru a evoca acel moment pilduitor de neîmplinire.
Există multe scenarii privitoare la căderea dictaturii din România. Există, de asemenea, mii de poveşti personale, de detalii importante doar pentru fiecare povestitor în parte, de fragmente de adevăr sparte şi risipite în milioane de oglinzi, de piese disparate, unele sugestive, altele banale, din uriaşul puzzle pe care istoria recentă l-a pus în evidenţă referitor la acel moment. Nu există consens asupra vreunei versiuni, dar ceea ce pare azi de natura evidenţei sunt constatările că serviciile de informaţii ale marilor puteri, estice şi vestice, au colaborat pentru amorsarea condiţiilor necesare ca lumea să iasă în stradă şi pentru ca vâlvătaia revoltei să pornească. Nu e vorba aici numai de ironia postumă a lui Ceaşescu cu „agenturili” lui cu tot, ci de un context mai larg care explică mai nuanţat răsturnarea regimului, context care ar fi fost imposibil dacă nu ar fi existat acordul şi sprijinul marilor puteri. Ce a fost atunci la Iaşi pe 14 decembrie? Cine a dirijat aceste evenimente?
Prietenul meu, scriitorul Cassian Maria Spiridon, unul din capii experimentului civic încerc
