Andrei Oişteanu, Ordine şi haos.
Mit şi magie în cultura tradiţională românească, ediţia a II-a,
revăzută, adăugită şi ilustrată,
Editura Polirom, 2013, 618 pag.
Un cercetător al istoriei religiilor e un Epimeteu în variantă doctă: deschide vasul Pandorei spre a scoate din el mistere livreşti, cărora le împrumută apoi o formă clară, de comentariu cizelat.
Dar cum felurimea motivelor copleşeşte cititorul, stofa cercetătorului se recunoaşte după uşurinţa cu care pune ordine în bazarul de cunoştinţe, meritul său fiind cu atît mai mare cu cît poate tăia pîrtii de claritate într-un desiş de teme asfixiant de stufoase. În această privinţă, exegetul nu e atît un culegător de motive, cît un ordonator al lor, scopul nefiind de a îngrămădi detalii extravagante, ci de a le aşeza în sertare taxonomice. În felul acesta babilonia devine armonie, iar rafturile de maculatură se preschimbă în pagini de catastif.
Criteriul din care Andrei Oişteanu îşi face o busolă menită a-l orienta în luxurianţa temelor e distincţia dintre ordine şi dezordine, haosul fiind latura malignă a lumii, în vreme ce cosmosul (numele grecesc pentru ordine) e partea benignă. Dihotomia e evidentă, la fel ca viziunea maniheistă pe care o însufleţeşte, binele fiind totuna cu ordinea, în vreme ce răului îi revine chipul ingrat al haosului. Odată acceptată perechea celor două principii, din a căror competiţie se nasc aberaţiile lumii, autorul caută ilustrări mitice ale acestor symplegade: o stihie intră în coliziune cu cealaltă, iar în toiul coliziunii apar felurite fiinţe care iau parte la scenariul ciocnirii. Aşa se ivesc personajele pozitive sau negative din cultura tradiţională: cine e de partea haosului (anarhiei) e malefic, cine slujeşte ordinea (armonia) e benefic. În prima clasă intră balaurii şi avatarurile lor, în cea de-a doua încap eroii demiurgi în di
