Exceptîndu-i pe caraghioşi şi pe nechemaţi ca Georgievski. Ce ne deosebeşte? Ce ne separă? Nu foarte multe. Amănunte. Nuanţe. Insesizabile pentru un ochi de necunoscător. Uite de exemplu. Vine un domn corporatist la meci pentru prima dată în viaţa lui extrem de încărcată. Şi ce vede din costumul lui de firmă şi din spatele ochelarilor de formă? În fond, sîntem la fel. Două mîini, două picioare, un cap. Echipament de calitate similară. De ce Hazard şi Oscar au altă calitate fotbalistică decît Pîrvulescu şi Pintilii? De ce John Terry pare un monument de tehnică individuală prin comparaţie cu inimosul Szukala? De ce Lampard la 35 de ani arată cum ar trebui să fie un mijlocaş ca Tănase şi cum nu va fi niciodată Tănase?
O, da, ştiu, joacă pe posturi diferite Lampard şi Tănase. Las’ că n-a dovedit nimeni că Dodel ar fi mai bun ca mijlocaş stînga sau central. La despicat firul în patru sîntem foarte competenţi. Ne scapă, mi se pare, esenţa. Lucrurile simple. Ei fac totul mai repede. Nu mult mai repede, dar mai repede. Pasează mai corect, sînt mai atenţi, mai concentraţi. Au o tehnică eficientă care nu e atît de evidentă ca mingicăreala noastră. Înainte de meciuri zîmbesc, nu stau încruntaţi. Toate amănuntele astea compun profilul fotbalistului de valoare. Talentul aduce clasa. Nici la ei nu sînt toţi artişti, au şi sufleuri, şi oameni care ţin tava. Figuranţi, nu!
Steaua nu este la ani-lumină de marile echipe ale fotbalului european. Dar este, deocamdată, într-o galaxie vecină. Călătoria asta printre supernove şi stele vii e cea mai complicată. Mourinho şi Hagi au dreptate, fără să fi vorbit unul cu celălalt. Nu cel puţin în ultima vreme. Ar fi bine să vă mai ţineţi copiii acasă, a zis portughezul. Ar fi şi mai bine, dacă tot îi avem, să fim curajoşi şi să îi folosim pe aceşti tineri, a spus ieri Hagi. Iancu, Stanciu. Champions League să fie bonus pentru tine
