Antoaneta Tănăsescu (n. ianuarie 1941 - m. decembrie 2013)
În tinereţe, mă speria identificarea vieţii cu lista (de şcoli absolvite de funcţii, de cărţi , de dramatizări radiofonice, de studii şi articole...) Credeam apoi, fără prea multe argumente, că trecutul nu este singura explicaţie a zilei de azi. Şi, mai ales, că biografia nu justifică automat / integral bibliografia. În 2007, am aceleaşi păreri. Acum le numesc mai degrabă iluzii. Dar cînd a trebuit să aleg “My picture” pentru contul de Messenger, opţiunea a fost "Bibliotecarul" de Arcimboldo. În buletin mă numesc Tănăsescu - Zahia Antoaneta. Pe străbunicul meu îl chema Tănase Zahia.
Nu i-am cunoscut. Multă vreme le-am ştiut doar numele pe care îl silabiseam pe crucile din cimitir. Erau cruci deosebite nu pentru că ar fi fost mai mari decît cele din jur sau pentru că ar fi fost cioplite în marmură, ci pentru că se aflau într-un loc privilegiat faţă de toate celelalte: mai aproape de biserică decît de cimitir. Pentru că sînt ctitori, îmi şoptea bunica. Pentru că sînt cititori, colportam eu cu mîndrie cînd ajungeam la Bucureşti şi le spuneam colegelor de la primară ce am făcut în vacanţă. Ele aveau bunici funcţionari sau tîmplari, străbunicii mei erau, iată, ctitori şi, cum ştiam deja ce greu este atît să citeşti, cît, mai ales, să înţelegi, mă simţeam onorată să fiu urmaşa unor oameni cu o asemenea nobilă meserie. Apoi, i-am şi văzut.
DE ACELASI AUTOR Reţeta Amintirilor Ceaiul de la ora cinci Ziua bunicilor: 11 septembrie Între două ţări Istoria începea să se limpezească, aşa încît casa noastră redevenea iar casă. Vremea în care ne înghesuiam toţi într-o singură cameră, lăsîndu-le pe celelalte să se numească fie şcoală, fie miliţie, fie dispensar, vremea, mai exact, vremurile acelea se retrăgeau spre trecut. Bunica, tata, mama dereticau de zor şi din pod erau aduse zilnic tot felul
