Zilele trecute călătoream cu trenul spre Timiṣoara, gândindu-mă la motivul deplasării mele: Răzvan Mazilu ṣi noua producṭie, cu „Cabaret”, pe care o începe la Teatrul German de Stat, din oraṣul bănăṭean. Răzvan recidivează, fiindcă a semnat, cu doi ani în urmă, la Teatrul Naṭional „Mihai Eminescu”, o remarcabilă montare, tot a unui musical: The Full Monty.
Nu doar că mă gândeam la toate acestea, dar ṣi citeam pe laptop, informaṭii legate de celebrele musicaluri, fiindcă, de ceva timp am constatat cu bucurie că trenurile româneṣti oferă facilitatea prizei la orice clasă de transport, aṣa că nu pierzi, ci chiar câṣtigi timpul petrecut în vagon.
Mai nutream ṣi speranṭa că nu vom avea întârzierea, mică sau mare, cu care ne-am obiṣnuit. Ṣtiam ṣi că, parcă intimidate de apropierea imperialului fluviu, trenurile încetinesc în zona Turnu-Severin, până la a merge „tăt pi loc”, cum zic moldovenii.
Dar, se pare că CFR a interpretat expresia ad litteram ṣi, de data asta, chiar s-a oprit “di tăt”. Cu câteva minute înainte, l-am văzut pe conductor trecând pe lângă pasageri ṣi susurându-le ceva la ureche. Omul încerca să prevină o eventuala izbucnire de enervare, la anunṭul că, din cauza reparaṭiilor la terasament, vom schimba trenul. N-a fost cazul vreunui protest, până la mine.
Căci cum să nu te indignezi, când afli că trebuie să-ṭi cobori bagajele grele, să le transporṭi la autobuz, unde le urci din nou, pentru a le coborî încă o dată ṣi a le urca din nou, în alt tren, menit a te duce la destinaṭie.
Coborârea în Halta Gîrniṭa nu s-a făcut pe vreun peron, ci direct în mărăcini. Din înaltul scării de tren contemplam panta pe care ar fi trebuit să cobor, aflată cam la vreun metru de ultima treaptă a vagonului. Deṣi mi-am calculat să nimeresc pământul, a fost imposibil să nu păṣesc pe bolovanii ascuṭiṭi.
După care a urmat calvarul căratului bagaje
