A fost respinsă legea minelor. Foarte bine. Oricît de dragi mi-ar fi activiştii care au făcut ieri nişte acţiuni foarte bune de atragerea atenţiei şi protest, în Cluj şi în Bucureşti, ştiu şi ei că respingerea legii vine şi dintr-un joc al puterii liberali vs. pesedişti care, iată, de data asta ne-a fost favorabil. N-a fost favorabil în alte complicităţi dubioase cu imunităţi de tot felul (şi a fost populist în cazul amnistiei, măsură pe care eu nu aş condamna-o fără să privim cu atenţie ce anume o determină şi fără să ne întrebăm cîtă mică infracţionalitate şi de ce tip a generat popularea închisorilor).
Problema e cum răsucim o politică deja pornită şi din exterior, şi din interior. După o perioadă de îndatorări şi privatizări dezastruoase, vinderea unor preţioase infrastructuri care furnizează utilităţi şi au monopol, s-a trecut la exploatarea agresivă a resurselor ca unică viziune pentru întărirea economiei. E o viziune, repet, venită cu dublă presiune: din exterior după un lobby făţiş sau după trasee politice stabilite de Troică şi necontestate de nimeni, venite din interior din partea unor grupuscule care au de tras bani din intermediere sau au de arătat cifre “macro” pozitive.
De aceea nebunia cu Roşia Montană va continua. Este obligatoriu ca măcar în acest caz să se spună un NU clar pentru totdeauna. Nu e normal să ţii o zonă amorţită, blocată la infinit. Presiunea pe politicieni este să spună nu proiectului şi să vină cu alte soluţii. Eu înţeleg grija şi disperarea unor oameni din zonă plătiţi pînă acum de RMGC, dar trebuie să înţelegem că sîntem abuzaţi de ambele părţi.
Tot de aceea nebunia cu gazul de şist va continua. Se apropie alegerile europarlamentare şi nu am auzit pic de dezbatere despre cum putem forţa centrul de forţă european să renunţe la politici stupide sau colonialiste faţă de periferie. “Forţarea” trebuie să vină prin pro
