Uniunea Europeană a intrat cu adevărat în istorie. Mult citata idee europeană a planat mult timp, aproape imaterial, pe deasupra realității contradictorii a istoriei și a lăsat, chiar, impresia că va continua să sfideze destinul marilor construcții politice. Aterizarea a început odată cu șocul economico-financiar al anilor 2008/2009 și a continuat cu un val de contestații severe.

La Kiev, manifestanții pro-europeni sînt întîmpinați de argumente care descriu Uniunea Europeană drept un „generator de austeritate”. Celălalt argument anti-european cu mare răspîndire în societățile tradiționale ale Estului spune că UE nu e altceva decît un tăvălug anti-tradiție, care pune în față drepturile minorităților sexuale. Oricît de brutale, aceste argumente spun ceva important. Distanța între lumea „primitivă” a Estului și liberalismul occidental e în continuare mare și nerezolvată.

Exasperarea bunilor occidentali e inutilă și dovedește, în parte, o ignoranță mult prea încăpățînată. Dinspre Vest, unde domnea, pînă mai ieri, consensul calm, vin reacții care reclamă revenirea la suveranitatea pierdută. În Marea Britanie și Franța, critica Uniunii Europene aduce procente și împinge partide radicale spre putere. În Italia și Grecia, intervenția dură a Europei asupra unor economii în ruină a dat naștere unor mișcări politice care ezită în pragul anarhiei. Intrarea UE în istoria reală s-a produs cu zgomot și a născut, deja, o criză politico-strategică. Din Vest și din Est, întrebarea „la ce mai e bună Europa?” amenință să distrugă prestigiul și unitatea Europei. Am pornit, oare, pe un drum greșit? Pot fi aruncați peste bord apoape 60 de ani de eforturi, acorduri și cooperare? Sau, mai pe scurt, merită Uniunea Europeană banii, compromisurile și suferințele europenilor?

Înainte de orice răspuns, trebuie doborît un mit: Uniunea Europeană