Sute de elevi sunt nevoiţi să parcurgă zilnic, pe jos, cel puţin 10 kilometri în condiţii aproape inumane.
Nu doar copiii din comuna Ţibana, unde 150 dintre cei 242 înscrişi la Liceul Tehnologic de Industrie Alimentară fac naveta mai mult de patru kilometri până la şcoală, au nevoie de biciclete, ci şi părinţii lor. Dar nu au nevoie pentru ei, ci pentru a nu mai sta cu griji de fiecare dată când ploile distrug drumurile de ţară prin care roţile căruţelor trec ca plugul. Sau în dimineţile în care nu s-a aşezat încă zăpada, dar gerul e atât de aspru încât pocnesc şi scândurile putrezite din garduri.
Opt kilometri, pe jos, prin noroi
Sătenii din Ţibana sunt norocoşi când se uită la terenul din jurul lor. Majoritatea satelor sunt pe deal, deci doar ruperile de nori pot să strângă şuvoaie care le mătură curţile. Apa nu poate stea. Dar copiii care merg câte opt kilometri până la şcoală din Palanca nu sunt atât de norocoşi. Ei trebuie să străbată jumătate din distanţă pe-un drum de ţară şi un kilometru printr-o pădure, iar ploile fac noroiul greu de străbătut la pas. „Aşa e tot timpul. Cum plouă, cum începe jalea. Când noroiul e foarte mare, adică de fiecare dată când plouă puţin mai tare, copiii iau cizme de cauciuc până la intrare în Ţibana şi le lasă acolo la cineva în sat, apoi îşi iau pantofi de schimb şi adidaşi. Anul trecut a fost zăpada şi până mai sus de genunchi, dar se ducea. Însă, primăvara, aveau nişte biciclete de la alţi oameni din sat pe care le împrumutau, dar care s-au stricat“, povesteşte Nicolae Cristina Creţu, care are fată în clasa a zecea care pleacă în fiecare zi cu două ore mai devreme pentru a putea ajunge la şcoală. Mama povesteşte că, ziua, când coboară spre şcoală, fata o mai „taie“ de-a dreptul prin pădure, ca să ajungă mai repede, însă de când s-a scurtat ziua, sfârşitul orelor de la şcoală o găsesc întorcându-se spre casă
