Deşi nedrept de puţin mediatizate de-a lungul vremii, momentele cu totul deosebite din stagiunea Operei Maghiare din Cluj au atras atenţia publicului, devenind adevărate evenimente în viaţa noastră muzicală, aşa cum a fost acum, la început de decembrie, proiectul care, sub genericul „Trilogia Verdi – Schiller”, a prezentat, trei seri la rând, pentru prima oară la noi, operele Giovanna D’Arco, I Masnadieri (Hoţii) şi Luisa Miller.

Concretizând o idee lansată de Selmeczi Gyorgy, cel care s-a aflat şi la pupitru, producţiile s-au realizat în colaborare cu Opera din Budapesta, astfel încât şi în distribuţii s-au regăsit solişti de la ambele teatre, aplaudaţi alături de ansamblul clujean deopotrivă la Teatrul Erkel şi la Opera Maghiară.

Pornind tocmai de la dorinţa de a conferi o anume unitate a trilogiei, montările se derulează într-un decor cu repere comune (conceput de Csiki Czaba) şi costume (schiţate de Kiss Zsuzsa) ce păstrează, de asemenea, elemente regăsite în toate cele trei opere, deşi spaţiul şi epoca în care au fost plasate de Schiller şi Verdi sunt total diferite, aduse însă „la acelaşi numitor” printr-o astfel de abordare inedită.

Dacă în primele două lucrări, blocurile de stâncă sau poate de lemn (sugerând, eventual, un fel de sculpturi primitive), se completează, în tablourile ce se desfăşoară în păduri, cu imense crengi-rădăcini contorsionate ce crează o imagine stranie a altor tărâmuri, în Luisa Miller se păstrează doar structurile denivelate şi intrările prin „arcade” ciudate – preschimbate din grote în posibile uşi de palat sau din locuinţa lui Miller -, în timp ce imensa cruce de piatră-lemn, cu însemne ciudate, apare constant în toate montările. Pe de altă parte, corul poartă, invariabil, straie roşii, aşa încât în Giovanna d’Arco devine greu de „ghicit” care este oastea franceză şi care cea a englezilor, în Masnadieri şi „hoţii” şi