În luna decembrie, au plecat dintre noi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Alexandru Tocilescu, Aurel Mihailopol, Amza Pellea...  

Amza Pellea!  

Cred că nu era un om simplu, dar ne făcea să credem asta. L-am cunoscut că pe un om fermecător şi plin de gingăşie şi blândeţe. De câte ori ne-am întâlnit în actorie, era calm şi relaxat. Avea integritate, fără să pară lăudăros. Era o simbioză între omul obişnuit şi eroul. Simboliza măreţia omului obişnuit. De aceea îşi are un loc în Panthenon.  

De aceea ne gândim la el, iubindu-l. De aceea îi vedem filmele cu admiraţie. Era un om bun. Era un om cu multă candoare. Avea un zâmbet dintre acelea întâlnite arareori în viaţă. Te înveleai în zâmbetul lui, pentru că nu era de complezenţă, era un zâmbet acordat ţie cu multă atenţie.  

Era foarte conştient că era un actor norocos şi se comporta blând cu ceilalţi care nu erau dăruiţi cu roluri majore ca el. Uman. Amza era un erou. Iubea oamenii şi se purta cu ei deosebit de atent. Priza lui cu ceilalţi oameni se făcea prin fragilitate.  

Dar când jucai alături de el îl simţeai ca un seismograf care înregistra cutremure de la mari depărtări.  

Era un om adevărat. Întreg. În linii majore. Cred că a fost croit dintr-un brad înalt şi mândru. Era din Băileşti şi n-a venit chiar de tot la oraş. A rămas pe dealuri, prin păduri şi de acolo a sărit direct în “Mihai Viteazul”, “Dacii”, “Atunci i-am condmnat pe toţi la moarte” sau “Croitorii cei mari din Valahia” sau Versin din “Trei surori” sau Chiriac din “O noapte furtunoasă”.  

Arta lui autentică, puternică a crescut din simţirea lui de acasă.  

Ceea ce te izbea de cum făceai cunoştinţă cu el era bărbăţia.  

Aş vrea să mă fac înţeleasă şi să conving pe toţi spectatorii de ce frământare, naştere grea, dăruire de sine aveau parte personajele jucate de el. Şi totuşi juca aşa cum bea apă. Avea o simpl