Una dintre primele provocări ale vieţii este să învăţăm cuvinte, să le pronunţăm corect, să putem mai apoi forma fraze care să ne ajute la satisfacerea nevoilor primare şi apoi să reuşim să exprimăm, încetul cu încetul, sentimente din ce în ce mai complexe şi idei abstracte. Omenirea a avut la început doar cuvântul vorbit şi a transmis poveşti şi experienţe numai prin viu grai, în jurul focului. A venit însă şi momentul în care cuvântul a început să dăinuiască, dăltuit în piatră sau pictat pe papirus. Şi de atunci încolo tot mai des s-a născut dorinţa oamenilor de a scrie, de a imagina istorii sau de a lăsa posterităţii experienţa de viaţă trăită, pentru a-i face şi pe alţii să gândească, să viseze, să îndrăznească să-şi imagineze lucruri pe care mai apoi să le şi înfăptuiască. O civilizaţie pentru care cuvântul scris s-a aflat întotdeauna la loc de cinste este cea franceză. Cu mari gânditori şi filosofi, istorici, poeţi, dramaturgi şi romancieri, Franţa este şi astăzi locul unde sunt mulţi cei care au ales scrisul ca profesiune de credinţă, ca modalitate de exprimare, de a împărtăşi cu ceilalţi poveşti, gânduri, istorii sau propriile experienţe. Sunt cei care ne fac să putem cunoaşte alte vremuri, cu oameni şi mentalităţi diferite, alte culturi, alte realităţi, care în final ne fac mai compleţi şi mai sensibili la tot ceea ce ne înconjoară. Şi pentru că societatea a înţeles de mult să îi recompenseze într-un fel pe aceşti creatori, Franţa este şi ţara în care există cele mai multe premii literare. Unele doar cu impact local, altele în schimb cunoscute şi recunoscute pe plan internaţional. Din această ultimă categorie face parte şi prestigiosul Premiu Goncourt, care de 110 ani recunoaşte meritele scriitorilor, alegându-l în fiecare toamnă pe cel care a reuşit să pună în cuvinte „cea mai bună şi mai plină de imaginaţie lucrare în proză a anului“. Între