Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un plic în care se afla o „notă testamentară“ cu „introducerea“ următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărţirii mele.“ Între timp, textul a fost publicat, dar socotesc util să-l republic, acum, la ceas aniversar, pentru a corija o eroare de lectură, strecurată, din nepricepere, pripă sau rea-credinţă, în unele comentarii apărute în ultimii ani. Iată transcrierea corectă a „notei“ cu pricina:

„Dacă se va interesa cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog să nu ţină seama de următoarele:

1. de biografia mea, ce nu are conţinut, în bună parte din voinţă proprie;

2. de traducerile mele literare sau pseudoliterare, întreprinse în tinereţe exclusiv sub solicitări exterioare;

3. de două din traducerile mele filozofice, anume cea din Presocratici (vol. I, partea finală), ajunsă la tipar în condiţii regretabile, precum şi de întinsa traducere din Alexandru din Afrodisia, aflată în arhivele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

Mi-am trăit fără rest viaţa în idee. Este bine să sfîrşim.

Constantin Noica

Păltiniş, 198…“

DE ACELASI AUTOR Uite că se poate! A convieţui cu imposibilul Zoologie Stupori alimentare Greşeala de lecţiune pe care o am în vedere se află în ultimul rînd al textului: în loc de „Mi-am trăit fără rest viaţa…“ s-a putut citi: „Mi-am trăit fără rost viaţa…“ Prilej – pentru unii comentatori – să inventeze portretul unui Noica dezabuzat, lovit, la bătrîneţe, de o criză romantică a lipsei de sens, a eşecului ireversibil, pe care numai moartea îl poate suspenda („Este bine să sfîrşim“). S-au găsit, inevitabil, şi hermenuţi subtili, care să extindă „marasmul“ nicasian asupra „discipolilor“. Degeaba încercăm noi, „păltinişenii“, să cădelniţăm, postum, statuia maestrului şi să ne cuibărim, lacomi de glorie