Îl citesc cu atenție pe Dragoș Paul Aligică, profesor de științe politice în SUA, dar observator atent al realităților politice românești. Este un intelectual tânăr, de dreapta acută, pentru care masa este o turmă anonimă, fără culoare și fără gust, care poate fi ușor ținută în frâu dacă ai la dispoziție mecanismele potrivite. Am obiceiul să le spun acestor oameni că regimul Ceaușescu a avut toate mecanismele în mână, de la stat la justiție, de la economie la mass-media, și tot nu s-a putut perpetua la putere când masele s-au hotărât că s-a atins limita de jos...
Săptămâna aceasta (multe se întâmplă în România în decembrie...) majoritatea parlamentară copleșitoare a încercat să modifice Codul Penal pentru a proteja pe cei prinși de justiție, a încercat să aprobe proiectul Roșia Montană pe o altă cale decât cea directă, a încercat să elibereze din închisori pe unii și pe alții, între ei și politicieni de vârf trimiși după gratii în aprobarea tăcută a opiniei publice.
Și iată ce scrie intelectualul de dreapta, cu vorbe care ar trebui studiate la școală:
„Merită votantul român această bătaie de joc petrecută în Parlament săptămâna asta și implicitul tratament sugerat de formula de regim descris mai sus, către care clanurile şi familiile castei politice împing România?
Științific vorbind, răspunsul este da. De 20 de ani, (dacă vreți, de 60 de ani), lucrurile pregătesc terenul pentru o asemenea posibilă transformare socială. Clanurile și familiile conducătoare reprezentate masiv în actuala putere ce a pornit această campanie de schimbare socială și politică fără precedent în țările civilizate sunt reflectarea a 23 de ani de exerciții electoare relativ libere în România“.
Pe scurt și în limba română cotidiană: dacă un grup de aleși încearcă să schimbe legile și să se autoprotejeze în fața instituțiilor statului, noi nu ne întrebăm cine și de
