Cea de-a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti s-a încheiat. Au fost cinci zile lungi, în care s-a vorbit cu pasiune despre literatură şi scris, în care am întîlnit şi am ascultat autori străini şi români, extrem de diferiţi. I-am întrebat pe cei patru organizatori ce înseamnă pentru ei această aventură care, de şase ani încoace, se numeşte FILB.
● Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Pentru mine, care ies din perimetrul Tineretului – Unirea doar cînd mă îndrept spre aeroport sau cînd am vreo lansare la Bastilia, să stau cinci zile (şi aproape cinci nopţi) prin Bucureşti a fost aproape un capitol scris de Lewis Carroll. Adică vorbesc despre celebra înstrăinare a formaliştilor ruşi. La asta s-au adăugat emoţia de-a o revedea pe Zeruya Shalev, care mi-e dragă de mor, dar şi cea de a-l cunoaşte pe Eyal Megged (de care mi-era iniţial frică). Din toate senzaţiile astea stranii (exacerbate şi amestecate în cazul unui nevrotic, cum sînt eu), s-a născut o surpriză enormă: m-am împrietenit la cataramă cu un scriitor de 65 de ani. Iar prietenia asta – atît de neobişnuită pentru un om care numai prietenos nu e (eu, adică) – a fost mediată de Bolano. După care au mai dat o mînă de ajutor Franzen, Tóibín, Abraham Yehoshua şi Silva blondă. Am rămas aşa, suspendat în uimirea cauzată de naşterea unei prietenii improbabile, pînă în ultima seară. Au mai contribuit la asta surpriza de a cunoaşte o Sarah Dunant atît de nebritanică şi de pupăcioasă, încît părea deja o ficţiune din filmul care se construise în mintea mea, un Srdan Srdic care striga după mine: „Bogdane!!“, într-o română pură, un Kei Miller purtînd la mîna stîngă un inel care punea în scena metalului şarpele Ouroboros, un Robert Perisic gata oricînd să iasă dintr-un clip al lui Nick Cave (observaţia nu-mi aparţine, dar am fost contaminat), o Andrea Tompa care-mi amintea despre prieteni comuni
