Din multitudinea de parametri care sunt evaluaţi în cadrul procesului de evaluare a noilor tehnologii medicale (Health Technology Assessment, HTA), eficienţa clinică şi cost-eficienţă focalizează adesea atenţia decidentului. Criteriul eficienţei clinice implică aprobarea şi rambursarea doar pentru tehnologiile cu beneficii demonstrate. Criteriul cost-eficienţei implică aprobarea şi rambursarea tehnologiilor ale căror beneficii au un impact economic apreciat drept favorabil sau cel puţin rezonabil. Dacă metodele de stabilire a eficienţei clinice sunt de acum larg acceptate în comunitatea ştiinţifică, lucrurile sunt mult mai nuanţate în privinţa cost-eficienţei. Se poate estima, desigur, cât va costa administrarea unui nou medicament la nivelul populaţiei ţintă, în ce măsură va fi mai mult sau mai puţin costisitor faţă de alternativa curentă, care sunt beneficiile pe care le va oferi pacienţilor şi gradul de incertitudine din jurul acestor cifre. Din acest punct încep însă problemele, deoarece cost-eficienţa este determinată şi de factori exogeni precum disponibilitatea bugetară şi preferinţele şi valorile etice proprii decidentului. Aceasta face ca decizia să fie puternic impregnată de contextul jurisdicţiei relevante. În condiţiile în care majoritatea noilor tehnologii sunt mai scumpe, dar şi mai eficiente decat cele deja existente, întrebarea-cheie este: „Cât de mult este decidentul politic dispus să plătească pentru a le asigura pacienţilor acel «extra» faţă de ceea ce au deja?“. Concret, care este preţul pe care îl afişează pentru îmbunătăţirea vieţii pacienţilor? Lucrurile sunt complicate: decidentul este pus în situaţia de a lua o decizie care să fie în acelaşi timp transparenţa, acceptabilă politic şi corectă din punct de vedere tehnic şi etic. Deloc uşor. În absenţa unei reguli universal valabile, o serie de abordări sunt posibile. Una dintre ele presupu