Arta contemporană românească, hotărâtă să fericească spaţiul public, îmi aduce brusc în memorie butada cutărui cercetător al fenomenului UFO (OZN, pre limba noastră), apropo de „vizitele” pe care extratereştrii le fac pământenilor: „Nu ştiu cum se face, dar de fiecare data când se pogoară pe Pământ, fiinţele astea au ghinionul să nimerească numai peste săraci cu duhul, bolnavi, surmenaţi, cu toţii numai buni de internat”.

Cultura artistului

În expresie aplicată toposului mioritic, îndeosebi bucureştean (căci la acest spaţiu terestru-cultural ne vom referi în cele ce urmează), aşteptăm de atât de mult timp întâlnirea destinală dintre un creator şi spaţiul-receptacol, încât aproape că ajungem să ne îndoim că una dintre părţi există cu adevărat. Iar cum pământul, so(c)lul este, totuşi, de necontestat, de vină pare a fi absenţa „sublimă” a celeilalte părţi, responsabilă cu „primenirea” locului şi a vederii cotidiene. Căci, redus la esenţial, acesta este fundamentul intelectual şi spiritual, suportul cultural al artei publice: a oferi vederii cotidiene, domestice, prăfuite de repetiţie, evenimentul bun, surpriza plină şi densă a redescoperirii unui sens al spaţiului. Şi, de aici, intenţia de a te extrage, cumva, din repetitivitate mecanică a gesturilor de zi cu zi: a te interoga relativ la gesturile binefăcătoare care te ajută să devii, gesturi care poate că erau chiar acolo, în potenţă, şi care ani de zile au aşteptat să fie văzute.

Şi iată, deodată, sensibilitatea cuiva faţă de un loc devine fapt concret care îţi dezvăluie suficienţa, se oferă să te ajute să scapi de ea, să te „treacă strada” în lumea minunilor – poate că sună infantil, însă ceea ce deosebeşte fundamental omul interesat de lume faţă de cel preocupat numai de prosperitatea burdihanului este tocmai capacitatea celui dintâi de a se minuna, de a face parte, cumva, din marea copilărie a l