Prima internare de urgenţă pe care a trebuit să o organizez a fost un proces ce a durat aproximativ şase ore. Eram medic specialist de puţină vreme şi lucram într-o policlinică. Doamna care intrase în cabinetul meu mi-a relatat că soţul ei, fără motive serioase aparente, a devenit progresiv agitat în ultimele săptămâni, că în ultimele zile, foarte dificile, căpătase un discurs bizar, că se considera urmărit şi persecutat şi auzea voci, totul culminând în acea dimineaţă, când şi-a verbalizat intenţia de a se sinucide prin spânzurare. Nu a trecut imediat la fapte, mai întâi şi-a dat soţia afară din casă, aceasta având timp să apeleze serviciul de ambulanţă. Echipajul a venit şi, întâmpinând refuzul domului de a merge la o cameră de gardă, a şi plecat, recunoscând dreptul pacientului de a refuza intervenţia şi declinându-şi responsabilitatea în acest caz. Deşi nu-l cunoscusem încă pe pacient, relatările soţiei erau foarte sugestive pentru o simptomatologie psihotică, aşa că am sunat eu însumi din nou la 112 şi la poliţie, solicitând verbal intervenţia de urgenţă şi consimţind verbal să-mi asum responsabilitatea pentru aceasta. Echipajele combinate s-au deplasat din nou, după o lungă perioadă, în care soţia a aşteptat în faţa blocului, neavând curaj să intre în apartament. A urmat o coadă de aşteptare la camera de gardă de la psihiatrie şi, în sfârşit, internarea. În această perioadă, am stat mai tot timpul la telefon, încercând să facilitez lucrurile. A fost un caz fericit: sub tratament, simptomele s-au remis, iar eu l-am urmărit ulterior multă vreme, la cabinet. Între timp, a emigrat, împreună cu soţia, şi îşi continuă îngrijirile în sistemul de îngrijire psihiatrică al ţării de adopţie. Majoritatea cazurilor de acest fel – am întâlnit zeci – nu sunt însă deloc fericite. Îngrijirile psihiatrice de urgenţă sunt acordate fie persoanelor cu un istoric psih